Şcoala este de multe ori un loc în care scapi de copii pentru şase ore pe zi. Un fel de bonă cu o cultură precară, fără maniere, fără aspiraţii

Foto: Alamy/ Profimedia

De ce nu învaţă societatea românească nimic după nici o tragedie? Care este cauza principală? Da, e vorba de educaţie. Ai auzit asta de multe ori, dar fără detalii e pur şi simplu o propoziţie goală de conţinut. Dacă vrei alt tip de societate e necesar ca sistemul educaţional să producă alt tip de oameni. O societate flexibilă şi capabilă de schimbare e formată din oameni care la rândul lor sunt flexibili şi capabili de schimbare. Oameni care au fost educaţi să fie aşa. Numai că oamenii din jurul nostru sunt produsul sistemului educaţional din România.

Prin educaţie transformi nişte oameni, modelezi nişte cetăţeni. Toate experienţele educaţionale prin care treci se vor reflecta apoi în atitudinile şi comportamentul tău. Aceste acţiuni şi atitudini reflectă educaţia primită timp de atâţia ani.  Vreme de mai bine de un deceniu ești modelat de o instituţie a statului, școala, și ieși schimbat în urma acelei experiențe. Cel puțin un deceniu, în cel mai influenţabil interval din viaţa ta. Din punctul ăsta de vedere, toţi am fost instituţionalizaţi.  

Ce au diferit societăţile din Elveţia, Danemarca, Finlanda faţă de societatea din România? Ştim, ei au instituţii care funcţionează şi alt tip de interacţiune între funcţionarii statului şi cetăţeni. Ce ne împiedică pe noi să fim la fel ca ei? O reformă autentică în educaţie. E o legătură directă între educaţia primită într-un stat şi tipul de societate din acel stat.

Cred că două sunt abilităţile principale cu care ar trebui să ieşi din sistemul educaţional, necesare pentru a crea o societate bună. Empatie faţă de oamenii din jurul tău, adică interes faţă de comunitate şi capacitate de auto-evaluare. Ce e aşa de rău cu acest proces educaţional de la noi? Asta îmi propun să fac în acest articol, o evaluare a rezultatelor sistemului educaţional românesc, încercând să folosesc instrumente de evaluare cât mai obiective. De exemplu, putem evalua sistemul uitându-ne la date şi statistici, unele ce reflectă comportamentul şi atitudinile tinerilor şi oamenilor educaţi în România. În paragrafele finale o să încerc să identific şi cauzele pentru care lucrurile stau atât de prost.

Bac-ul nu este cel mai bun mod de evaluare, pentru că este o evaluare făcută de sistem din interiorul sistemului. Mai mult, nu testează capacitatea de autoevaluare şi dorinţa de implicare civică. Nu că la această evaluare internă sistemul educaţional ar sta strălucit, doar 62,9% au promovat în sesiunea din vara trecută.  

Şi legea educaţiei, şi curriculum-ul naţional îşi propun să producă cetăţeni activi implicaţi social, oameni cu respect faţă de natură şi mediul înconjurător, oameni care să contribuie la economia naţională, orientaţi către excelenţă în activităţile lor. Vorbe mari şi frumoase ce se regăsesc pe hârtie în planurile de lecţie ale tuturor profesorilor şi care sunt contrazise flagrant de realitate.

Vrei să vezi cum stăm în ce priveşte grija faţă de natură? Du-te în orice poiană, du-te la munte. Să vezi acolo mormane de gunoaie. Să vezi acolo nepăsare. Toţi au trecut prin sistemul de educaţie românesc şi comportamentul lor reflectă asta.  

E simplu de aflat cât de pregătiţi civic sunt tinerii după anii petrecuţi în sistemul public de educaţie din România. Ia un tânăr de 18 ani şi întreabă-l care sunt instituţiile principale din stat şi ce rol au. Întreabă-l care sunt legile de care se va lovi cel mai des în viaţă. Întreabă-l concret care sunt sancţiunile pentru încălcarea liniştii publice. Încearcă însă să ai o discuţie concretă. Cere exemple clare şi întreabă-l care sunt exact sancţiunile legii. Întreabă-l dacă ştie cum se pedepseşte furtul în ţara asta. Dacă există o relaţie între cât ai furat şi pedeapsa primită. Cum se pedepsesc actele de agresiune fizică şi verbală. La fel, care este diferenţa de pedeapsă dintre diferite tipuri de agresiuni. Dar totul cerând exemple concrete.

Cum e posibil ca un tânăr să iasă din şcoală fără să ştie aceste lucruri? Cum e posibil să-i cerem să respecte legile dacă el habar nu are care sunt şi de ce există?

Hai să ne uităm un pic la prezenţa la vot. Prezenţa tinerilor la alegerile locale în 2020 a fost de 38,6%.  

Vrei să vezi cum stăm în ce priveşte grija faţă de natură? Du-te în orice poiană, du-te la munte. Să vezi acolo mormane de gunoaie. Să vezi acolo nepăsare. Toţi au trecut prin sistemul de educaţie românesc şi comportamentul lor reflectă asta.  

Vrei să vezi cât de empatici suntem faţă de suferinţa altora? Hai să ne uităm la modul în care ne comportăm cu animalele şi vom vedea foarte clar că şcoala a eşuat şi în a ne face să fim mai umani.

Curriculum-ul naţional vorbeşte şi de abilităţile pe care persoanele trecute prin sistemul de educaţie ar trebui să le dezvolte: gândire critică, perseverenţă, rezilienţă. În ce priveşte gândirea critică şi capacitatea de auto-evaluare o să încep cu rezultatele la testele PISA, cele ce verifică ce înţelege un elev de 15 ani din textul pe care îl citeşte. Pentru că mai întâi trebuie să înţelegi un text înainte de a-l evalua. Dacă eşti analfabet funcţional orice alt proiect pe care îl ai în viaţă e destinat să iasă prost. Ştim rezultatele aici, stăm cel mai prost din toată Europa. Noi stăm prost şi la înţelegere, ce să mai discutăm despre capacitatea de a argumenta şi aduce obiecţii la ideile dintr-un text.

Gândirea critică şi capacitatea de auto-analiză pot fi formulate şi mai simplu. E vorba de capacitatea de a-ţi pune întrebări. De ce este important să ai antrenament în tot acest exerciţiu de analiză? Sunt trei domenii principale în care gândirea critică este vital să fie aplicată. E important să fii în stare să te evaluezi pe sine, pe alţii—mai ales pe cei care-ţi cer votul şi încrederea că nu-ţi vor irosi banii din taxe—şi să evaluezi societatea şi instituţiile statului în care trăieşti. Să le iau pe rând.

Capacitatea de auto-analiză, gândirea critică mi se pare cea mai importantă abilitate pe care ar trebui să o dobândeşti în şcoală. E important să te întrebi de ce crezi anumite lucruri, să fii în stare să răspunzi singur la întrebarea dacă eşti responsabil sau nu, cetăţean bun sau nu. Să fii în stare să examinezi singur ce înseamnă o viaţă bine trăită.

Ce biografii sunt studiate în şcoală, biografii ale unor oameni remarcabili ai speciei umane? Unde sunt discutate obiceiurile, modul de gândire, atitudinile şi comportamentul lor? Unde sunt discutate eşecurile lor şi modul în care au trecut peste ele? Care sunt mijloacele de a reproduce acel mod de viaţă productiv şi  benefic pentru orice societate? Care sunt primii paşi pe care trebuie să-i faci? Când şi unde au loc astfel de discuţii? Ultima e doar o întrebare retorică, ştim cu toţii răspunsul.

În al doilea rând e important să fii în stare să analizezi afirmaţiile cuiva. E important să fii în stare să evaluezi oameni. Să evaluezi caractere, abilităţi, performanţele funcţionarilor publici, performanţele politicienilor, ale profesorilor, ale tale. Este un domeniu de analiză pe care nu ai cum să-l eviţi. De ce n-ai începe să deprinzi cum se face o astfel de analiză din şcoală?

În al treilea rând e important să fii în stare să evaluezi societatea în care trăieşti. Care sunt ideile tale despre o societate bună? Ce valori ţi-a transmis familia? Ce valori sunt dominante în societate? Care sunt strategiile folosite în societatea în care trăieşti pentru a le atinge? Sunt ele cele mai bune? Ce valori au alte societăţi? De preferat societăţi cu cetăţeni mai implicaţi şi cu un grad de prosperitate materială mai mare ca al nostru. Ce valori ar trebui să adoptăm pentru a fi ca ei? Este bine să fim ca ei? E important să fii în stare să decizi ce merită păstrat în societatea în care trăieşti şi ce merită schimbat. Dacă asta e societatea în care vrei să trăieşti sau alta. Dacă o poţi schimba sau nu. Toate sunt întrebări care trimit la alte teme şi subiecte ce merită dezvoltate într-o serie de cursuri desfăşurate la liceu.

Când au loc aceste discuţii în şcoală? Nu ai cum să ai o societate bună fără să discuţi vreodată despre ce înseamnă o astfel de societate. 

Scopul principal al şcolii ar trebui să fie formarea de cetăţeni capabili de auto-guvernare. Auto-guvernarea este dependentă de o analiză bună a situaţiei în care eşti, de capacitatea de a lua cele mai bune decizii după un proces de deliberare.

Ai nevoie de sute de ore de discuţii pentru a începe să te exprimi articulat şi clar despre subiectele de mai sus. De discuţii ale elevilor, nu prelegeri ale profesorului. Când au loc aceste discuţii în şcoală? Nu ai cum să ai o societate bună fără să discuţi vreodată despre ce înseamnă o astfel de societate. Poţi obiecta spunând că sunt prea tineri pentru discuţiile astea. Lasă-mă să te asigur, din experienţa proprie, că nu sunt. Sunt capabili de ele. Ce le lipseşte este cadrul şi timpul în care aceste discuţii să aibă loc.

În funcţie de răspunsul la aceste întrebări ai altă perspectivă, altă atitudine şi alt comportament. Dar pentru a putea răspunde la ele trebuie să înveţi să argumentezi în favoarea unui stil de viaţă, în favoarea unei anumite societăţi. Să fii în stare să indici ce consecinţe au diverse stiluri de viaţă. Să ajungi să vrei să perpetuezi o societate în care discuţia liberă este posibilă, în care alegerile libere sunt posibile. Nu o vei putea face dacă nu ai discutat niciodată despre aceste lucruri. De fapt, simpla discuţie nu e de ajuns. Trebuie să pui aceste lucruri în practică. Să fi existat situaţii în liceu în care ai avut libertatea de a alege un anumit curs de acţiune.

Cât de mult se face însă gândire critică în şcoala românească? Există câteva pagini de gândire critică prost făcute în manualul de logică de clasa a IX-a. Aceste pagini sunt plasate la finalul manualului, după ce elevii au fost deja convinşi că logica e o materie seacă. Nici nu prea au cum să aibă altă atitudine după impactul

avut cu inferenţele imediate şi silogismele categorice. Lucruri care se reluau în anul I la Facultatea la Filosofie şi care puneau şi atunci dificultăţi studenţilor. Dar care sunt păstrate până azi în manualul de-a IX-a.

Consecinţele lipsei abilităţilor de gândire critică şi auto-analiză, ale lipsei unei culturi civice, se văd în modul în care România arată după aproape 30 de ani de democraţie. Germania, în anii ‘70, era refăcută complet după 20 de ani de la un război mondial în care a fost distrusă complet. România n-a trecut printr-un război care să radă complet oraşe, în schimb a trecut prin epoca comunistă ce a ras mentalităţi şi oameni capabili şi a produs un sistem de educaţie pe care l-am conservat aproape neschimbat până astăzi.

De asta spaţiile publice sunt pline de gunoaie. De asta milioane de români au plecat afară şi cei mai buni se gândesc la plecare. De asta Vadim a fost o personalitate publică. De aici nepăsarea faţă de tot ce nu-ţi aparţine. Înţeleg, e normal să fii interesat de lucrurile tale, dar nu până la punctul în care nu-ţi pasă cum arată strada pe care mergi. Nu-ţi pasă cum sunt cheltuiţi banii publici. Nu-ţi pasă că unii mor prin spitale mizerabile iar alţii stau prin şcoli fără apă curentă.

Cât de bine te pregăteşte şcoala românească pentru a te implica în comunitate, pentru auto-evaluare şi gândire critică, am văzut. Şi atunci la ce bun cei 12 ani de viaţă petrecuţi în şcoală? Şcoala este de multe ori un loc în care scapi de copii pentru şase ore pe zi. Un fel de bonă de la care ai pretenţii minime. O bonă cu o cultură precară, fără maniere, fără aspiraţii.

De ce stau lucrurile aşa? Cauza principală este sistemul de educaţiei pe care l-am preluat din comunism fără să-l schimbăm prea mult. Da, s-a introdus cultura civică şi educaţia socială. Numai că se fac în gimnaziu când numai de asta nu este interesat un copil de 13 ani. Se putea o alegere mai proastă doar dacă le puneau

în clasele primare. Stai puţin, de fapt există cultură civică la clasa a III-a şi a IV-a. Despre gândirea critică am vorbit. Sistemul de educaţie comunist excela în a produce cetăţeni obedienţi şi resemnaţi. Nu vă faceţi iluzii, acelaşi lucru se produce şi azi.

O altă cauză ţine de greutatea accesului la profesori buni. Nu ai cum să ai foarte mulţi profesori buni în absenţa concurenţei. Serviciile educaţionale nu fac excepţie de la regulile pieţei. Abia în clipa în care va exista concurenţă va exista şi dorinţa de a oferi servicii bune. Asta înseamnă o liberalizare pe bune a pieţei educaţiei. E ridicol să tot aşteptăm reforma sistemului care să vină din interior. E mult mai simplu şi eficient să creezi o piaţă concurenţială care va forţa singură schimbarea sistemului.

Mi se pare ciudat şi revoltător că un chitarist la o trupă nu poate ţine o oră de muzică într-un liceu. Că cineva care trăieşte din graphic design nu poate ţine acest opţional într-o şcoală. Se pune prea mult accent pe titularizare, modul de pedagogie, hârtii. Lăsaţi aceşti oameni să vină în şcoli, să facă şcoli, să predea. Elevii vor decide dacă vin la cursuri sau nu. Dacă sunt interesaţi şi acel individ este bun, vor veni. Ai nevoie de opţionale pe bune conduse de oameni pasionaţi de ce fac care nu sunt neapărat profesori certificaţi de minister.

A treia cauză are legătură cu titularizarea pe post. Odată titular pe post, odată ce ştii că acel post va fi al tău până la pensie, orice dorinţă de a te perfecţiona se atenuează rapid.

Nu contează provocările specifice secolului XXI de genul automatizării generalizate, AI, imigrare, terorism, concurenţă globală, încălzire globală, pandemii. Orice probleme noi ar aduce viitorul, dacă eşti exersat în gândire critică, trăieşti într-o societate liberă, eşti flexibil şi dispus să-ţi schimbi părerea când ţi se aduc argumente tari, ştii să colaborezi cu ceilalţi, dacă se întâmplă toate astea, vei fi în regulă. Vom fi în regulă. Din păcate, pregătirea oferită de şcoala românească în aceste domenii e zero. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp