Lipsa abilităţilor digitale e oare cea mai mare deficienţă a profesorilor în lumea nouă a predării online?

Foto: Profimedia Images

Există o idee falsă ce domină gândirea majorităţii oamenilor atunci când aud de revolta unor profesori în faţa platformelor de predat online. E trist, dar nu e o tragedie faptul că nişte profesori au rămas în urma vremurilor. Uneori e chiar uşor amuzant faptul că nu ştiu să ataşeze un document unui email şi apelează la copiii lor sau la elevi. Astfel, principala reacţie a celorlalţi e un amestec de superioritate şi compasiune. Se consideră că sunt doar nişte deficienţe care pot fi remediate uşor cu câteva ore de alfabetizare digitală.

Eu cred că aceşti profesori intuiesc foarte bine pericolul pe care aceste tehnologii media îl reprezintă pentru modul tradiţional de a face lucrurile. Refuzul unor profesori de a folosi platforme de tipul Zoom sau Google classroom nu are de-a face cu lipsa abilităţilor digitale. De ce spun asta? Majoritatea profesorilor au calculator şi cont Facebook. Dacă ştiu să folosească Facebook-ul, dacă ştiu să posteze poze din vacanţe şi citate inspiraţionale, atunci nu e greu să înveţe să folosească o platformă de predat online. Ce li se cere să facă acum este însă să treacă la un mod diferit de manipulare al informaţiei. Un mod radical diferit de cel tradiţional şi pentru care nu sunt pregătiţi şi pentru care nu-i va pregăti nici un curs de însuşire a unor competenţe digitale de bază. Eu am identificat trei dificultăţi serioase cu care profesorii se vor confrunta cu şanse mari de a pierde confruntarea. O să le prezint pe scurt pe rând în următoarele trei paragrafe şi apoi o să intru în detalii pentru fiecare dintre ele.

În primul rând, profesorii nu ştiu cum să se folosească de miliardele de informaţii puse la dispoziţie de internet. De exemplu, ştim deja de mai bine de un secol jumate cum apar bolile, dar încă mai credem în deochi, magie, blesteme. Credem pentru că nu am fost învăţaţi în şcoală să aplicăm descoperirile din

biologie şi psihologie la problemele noastre concrete. Totul a fost predat abstract fără aplicaţii la problemele reale. Contează enorm să înveţi cum se abordează un fenomen care te intrigă, o problemă cu care te confrunţi în viaţa reală. E important să pleci întotdeauna de la lucruri concrete şi abia apoi să vii cu teoria şi explicaţiile din fizică, chimie. Să înveţi în şcoală cum şi unde să cauţi pentru fiecare întrebare pe care o ai informaţiile care te vor ajuta să dai un răspuns bun.

În al doilea rând sunt puşi să rivalizeze pentru atenţia elevilor cu sute de filmuleţe de pe YouTube în care sunt prezentate aceleaşi informaţii de oameni cu farmec şi editate într-un mod profesionist.  

În al treilea rând sunt deranjaţi de transparenţa totală inerentă unei platforme digitale.

Care este rolul profesorilor în sistemul tradiţional şi cum este el dat peste cap de predarea online? Funcţia tradiţională a profesorilor era să transmită informaţii şi să se asigure că elevii le-au asimilat. Ce faci însă azi, când toată informaţia este super accesibilă? Ce faci când nu-i mai poţi testa punându-i să recite informaţii? Când nu-i mai poţi asculta la comentarii? Când nu-i mai poţi asculta punându-i să recite date şi să nareze evenimente din istorie? Când nu le mai poţi cere să enumere tipurile de regimuri politice la educaţie socială sau tipurile de fibre textile la educaţie tehnologică? Câţi profesori sunt în stare să conceapă un test pe care elevii să îl poată da cu toate informaţiile pe masă? Un test în timpul căruia eşti liber să consulţi orice carte şi orice site de internet doreşti. Un test care verifică altceva decât simpla memorare de date.

Rolul profesorilor nu mai este nici măcar acela de a prezenta clar şi concis nişte informaţii. Există prezentări excelente pentru orice vrei să cunoşti, dacă ai acces la internet. Sunt sute de canale educaţionale pe YouTube, ca să nu mai spun de sute de cursuri online gratis la universităţi prestigioase din lume.

Rolul profesorilor în lumea digitală este altul. În primul rând ei trebuie să-i înveţe pe elevi cum să identifice cele mai bune surse de informare. Problema azi este că sunt foarte multe informaţii. Aceeaşi teorie, aceeaşi noţiune este explicată în zeci de locuri. Profesorul trebuie să-i înveţe pe elevi unde se găsesc informaţiile bune, care sunt criteriile unei surse de calitate. 

În al doilea rând, ei trebuie să-i înveţe pe elevi ce să facă cu acele informaţii, cum să le aplice la problemele din lumea reală. Câţi profesori sunt capabili de asta? Câţi profesori sunt în stare să facă corelaţii între informaţii din mai multe domenii? Să se folosească de informaţiile din psihologie privind natura umană pentru a explica deciziile unei personalităţi politice? Sau să se folosească de aceleaşi informaţii pentru a explica deciziile unui personaj din romanul studiat la limba română?

Câţi profesori de biologie sau fizică le-au explicat elevilor diferenţele dintre un virus şi o bacterie, cum acţionează măştile chirurgicale pentru a ne proteja, de ce virusul este invizibil? Pentru explicaţii bune aici trebuie să foloseşti o mulţime de informaţii. Cele din fizică legate de lungimea de undă a spectrului de lumină vizibil, să arăţi că lungimea de undă a luminii vizibile este mai mare decât dimensiunea virusului. Cele legate de mişcarea browniană şi sarcina electrostatică atunci când vorbeşti despre măşti şi fibrele din care sunt formate. Toate aceste informaţii sunt disponibile pe internet. Tot ce trebuie să faci este să le cauţi şi să faci legătura între ele. Pentru fiecare dintre fenomenele de mai sus există explicaţii şi prezentări foarte bune, sarcina ta ca profesor este să le arăţi elevilor cum să le găsească şi cum să facă legătura între ele.

Există gripă în fiecare an dar când s-a studiat virusul gripei comune în şcoală? Când s-a vorbit despre el, când li s-a explicat elevilor de ce ai nevoie în fiecare an de un alt vaccin? Da, nu există microscoape electronice în şcoală dar există conexiune la internet. Poţi vedea virusul în filmuleţe pe YouTube, poţi discuta despre el. Dacă am aplica ce au descoperit biologii şi psihologii am înţelege că năzuinţele şi comportamentul uman este determinat de bio-fizica corpului uman şi cultura în care trăieşte nu de planetele din sistemul solar sau galaxii aflate la sute de ani lumină. Dacă oamenii ar învăţa asta în şcoală, ar dispărea peste noapte toate prostiile de genul astrologiei, homeopatiei, vrăjitoriei, magnetismului şi toate conspiraţiile mondiale.

Dacă studiem istoria pentru a înţelege mai bine prezentul atunci nu poţi face istorie fără referinţe la evenimentele recente. Câţi profesori de istorie pleacă de la evenimente actuale şi fac corelaţii cu cele din trecut? De exemplu, cum de unele informaţii ajung să fie respinse de public? Cum de azi unora li se pare inacceptabil să poarte mască în ciuda tuturor informaţiilor privind utilitatea ei? Au mai existat manifestări de iraţionalitate în istorie? Care este mecanismul producerii lor? Ca să răspunzi la aceste întrebări simpla naraţiune a faptelor trecute nu îţi este de prea mare ajutor. Dar ce poate fi mai relevant pentru viaţa ta dacă te ocupi cu studiul istoriei decât căutarea unor răspunsuri la aceste întrebări?

Azi, exemplul oferit de profesori trebuie să fie altul. Ei nu mai sunt depozitari şi transmiţători de informaţii. Ei ar trebui să se folosească de informaţii pentru a explica lumea înconjurătoare. Să se folosească de cele mai noi explicaţii şi teorii pentru că azi, spre deosebire de acum 30 de ani, ele sunt uşor accesibile datorită internetului. Cred că impactul internetului asupra modului în care se predă este mult subestimat. Accesul instantaneu la milioane de lecţii, filmuleţe educaţionale, cursuri, informaţii la zi din toate domeniile face din internet un concurent redutabil—aproape imbatabil—pentru orice profesor. YouTube-ul e un profesor de zece ori mai interesant, informat, accesibil decât orice profesor tradiţional. Să mai reciţi în faţa elevilor informaţii pe care ei le găsesc uşor pe net este ca şi cum te-ai încăpăţâna să mai scrii cu pană de gâscă acum, când îţi poţi cumpăra de oriunde un pix bun cu trei lei.

Iar acum ajung la ultima problemă majoră pentru unii profesori. Transparenţa totală ca parte constitutivă a unei platforme digitale. Totul este acum la vedere. Oricine poate evalua materialele pe care profesorul le recomandă pe grupul online al orei lui. Orice părinte poate vedea planificarea materiei. Poate vedea ce întrebări s-au pus şi care au fost răspunsurile date de profesor. Orice părinte poate verifica activitatea online a copilului său şi cât de bune sunt sursele pe care profesorul le recomandă. Testele şi activitatea tuturor—elev şi profesor—sunt la vedere.

Nu mai există nici scuza—care există în sistemul de predare clasic—că nu poţi preda pentru fiecare elev în parte. Azi o poţi face pentru că te poţi dispensa de actul predării. Există filmuleţe foarte bune care prezintă noţiunile şi informaţiile foarte clar. Timpul rămas îl poţi folosi pentru a identifica ce probleme are fiecare elev şi pentru a te axa pe ele. Poţi să faci câte o temă personalizată pentru fiecare elev.

Pandemia este o ocazie bună pentru a trece la învăţământul online dar el ar trebui generalizat şi după ce vom depăşi criza asta medicală. E mult mai uşor să înveţi ceva de acasă iar profesorul să fie doar un ghid. Profesorul să fie cineva căruia îi pui întrebări atunci când nu înţelegi ceva. Cineva care te ajută să ţi fixezi ţeluri şi să faci corelaţii între surse şi informaţii diferite.

Întrebarea este însă câţi profesori reuşesc să fie mai mult decât nişte simpli furnizori de informaţii? Informaţii pe care le găseşti simplu cu o căutare pe Google. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp