Scriitorul Alex Michaelides: „Sunt bucuros că am crescut înainte de internet și de smartphone, pentru că nu aveai nimic de făcut vara decât să citești”

Foto: Archivo ABC - Pep Dalmau/ Album/ Profimedia

Scenarist de film, Alex Michaelides a început să scrie literatură pe când avea 36 de ani, urmându-și o dorință de copilărie: aceea de a crea o poveste polițistă. A simțit că în final face ceea ce-i place, iar romanul său de debut, „Pacienta tăcută”, s-a dovedit imediat un succes: a fost vândut în 6,5 milioane de exemplare, iar drepturile de ecranizare au fost cumpărate de compania de producție Plan B, deținută de Brad Pitt. Au urmat apoi „Fecioarele”, care a ajuns foarte repede pe lista de besteller-uri a New York Times, și „Furia”, cea mai recentă carte, lansată săptămâna trecută și în România. „Agatha Christie este scriitorul care m-a transformat în cititor, cărțile ei au fost primele cărți de oameni mari pe care le-am citit atunci când aveam 12-13 ani. Sora mea, era cu opt ani mai mare decât mine, avea o colecție Agatha Christie, și așa le-am citit una după alta, într-o vară. Mai am și astăzi acele cărți, sunt foarte speciale pentru mine.

Tot Agatha Christie m-a transformat și în scriitor, pentru că cred că am vânat acea experiență de lectură de atunci, din acea vară în care i-am citit toate cărțile pe plajă”, a povestit autorul într-un interviu pentru Republica. Aflat la București la invitația editurii Litera, el a vorbit despre cum își construiește poveștile și cum reușește să-și păstreze concentrarea într-o lume plină de distrageri și pentru scriitori, și pentru cititori. „Scriu pe un laptop foarte vechi care nu este conectat la internet, pentru că asta cred că este important. Și când scriu, închid telefonul, pentru că nu vreau să fiu distras de e-mailuri care sosesc, de notificări. Cred că este ca o dependență, este îngrijorător, pentru că mă gândesc la telefonul meu ca la un pachet de țigări”, explică el. 

Alex Michaelides s-a născut în Cipru dintr-o mamă britanică și un tată grec cipriot. Are o diplomă de master în literatură engleză de la Trinity College, Universitatea din Cambridge, și o alta în scenaristică de la American Film Institute din Los Angeles. 

A scrie un scenariu este ca și cum ai compune o melodie pe care să o cânte altcineva

Din cărțile tale, se poate vedea că îți plac întorsăturile de situații. Și viața ta are o întorsătură interesantă, pentru că ai fost scenarist, ai devenit după aceea scriitor, iar unul din romanele tale, „Pacienta tăcută”, va fi ecranizat - deci cercul va fi complet. De ce ai renunțat să fii scenarist, ce te-a făcut să îți dorești altceva?

Am ascultat zilele trecute un interviu cu Andrew Stanton, care a scris „Toy Story”, și care spunea că a scrie un scenariu este ca și cum ai compune o melodie pe care să o cânte altcineva. Și mi s-a părut o analogie grozavă, pentru că atunci când scrii un scenariu, nu va fi publicat niciodată, nimeni nu îl va citi vreodată, este doar un plan după care un regizor să facă filmul. Filmul este lucrul finit, iar acesta îi aparține regizorului. De aceea cred că, atunci când eram scenarist, mi se părea frustrant că scrisul nu este considerat important, nu este pus în valoare, iar regizorul sau actorii îl pot schimba oricând vor. Și așa ai impresia că petreci ani de zile scriind ceva care nici măcar nu există, iar asta era dificil și pentru mine. Cred că sunt mai bun la a scrie cărți pentru îmi doream să scriu un roman polițist încă de când eram copil. Când în sfârșit, la 36 de ani, am încercat să o fac, mi s-a părut foarte natural și mi s-a părut foarte confortabil, într-un fel în care scrierea scenariilor nu fusese niciodată, mi s-a părut întotdeauna puțin dificil să scrii scenarii. Deodată, m-am trezit scriind despre Theo în „Pacienta tăcută” și m-am gândit: O, știu cum să fac asta, se simte foarte natural. Îmi place foarte mult să scriu, așa că a fost frumos să găsesc în sfârșit ceva la care mă pricep și pe care să-l fac și eu cu plăcere.

Îmi place să scriu romane din tot felul de motive, dar în mare parte pentru că pot fi pe cont propriu și pot sta cu un laptop într-o cafenea sau acasă, unde scriu în general. Într-un film, ai de-a face cu foarte mulți oameni și foarte multe personalități dificile și este foarte stresant, în timp ce a scrie o carte este foarte liniștit.

Cred că știam de când eram copil încotro ar trebui să merg, iar apoi am ignorat acest lucru.

Pentru că ai vorbit despre copilărie… Agatha Christie este prezentă în cărțile tale, chiar faci referire la ea în câteva rânduri. Care a fost impactul Agathei Christie asupra ta?

Am mai spus că Agatha Christie este scriitorul care m-a transformat în cititor, cărțile ei au fost primele cărți de oameni mari pe care le-am citit atunci când aveam 12-13 ani. Sora mea, era cu opt ani mai mare decât mine, avea o colecție Agatha Christie, și așa le-am citit una după alta, într-o vară. Mai am și astăzi acele cărți, sunt foarte speciale pentru mine.

Tot Agatha Christie m-a transformat și în scriitor, pentru că cred că am vânat acea experiență de lectură de atunci, din acea vară în care i-am citit toate cărțile pe plajă. Știi cum e, toți cei care iubesc cărțile își amintesc de prima experiență când te îndrăgostești de lectură. Pentru mine a fost vara aceea și m-am gândit: Wow, mi-ar plăcea să încerc să fac asta într-o zi.

Așa că, când am ajuns în sfârșit la asta, zeci de ani mai târziu, mi s-a părut ceva ce mi-aș fi dorit să fi făcut mai devreme. Pentru că cred că știam de când eram copil încotro ar trebui să merg, iar apoi am ignorat acest lucru. 

Ce ai învățat despre scris de la Agatha Christie?

Am studiat-o foarte de mult și am încercat să învăț de la ea, pentru că nu cred că există cineva mai bun în structurarea acestui gen de poveste, este genială. Totul are legătură cu intriga și nimic nu este irosit, este aproape ca algebra sau muzica. E atât de frumos și nu mă refer doar la personaje sau la scriitură.

Să vă dau un exemplu: în „Spre zero”, una dintre cărțile ei pe care o iubesc, de la început, unul dintre personaje se plânge că plouă mereu în septembrie în Anglia și ploaia strică vacanțele oamenilor. În orice altă carte, asta ar fi doar o linie de dialog. Dar într-un roman de Agatha Christie, este un indiciu pentru mai târziu și astfel, totul conduce spre rezolvarea misterului tot timpul. Când o citești doar o dată, nu prea apreciezi cât de multă gândire și cât de multă măiestrie e în tot ceea ce face ea. Eu am recitit-o obsesiv, mi-am luat noțițe, am studiat-o și simt că într-o oarecare măsură am interiorizat-o. Așa că, dacă acum mă pierd când scriu, mă întreb: Oare ce ar face Agatha Christie? Și asta mă readuce înapoi pe drumul pe care trebuie să merg.

Deși îți planifici atent firele narative, de această dată, în „Furia”, ți-ai lăsat personajul liber să se dezvolte. Ce a fost diferit în această carte?

Cred că am vrut să mă distrez puțin. Cred că, după ce am planificat primele două cărți foarte atent și ambele erau cărți foarte serioase, foarte triste, am simțit că de data aceasta vreau să mă distrez mai mult în scris. Și m-am gândit că ar fi mai interesant pentru mine dacă nu aș ști unde se duce. Așa am început cu personajele, am început cu locația, o insulă grecească, am plecat de acolo și am simțit că am energie în timp ce scriam. Dar apoi, bineînțeles, asta mi-a adus alte dificultății, deoarece prima versiune nu a funcționat și a trebuit să schimb. M-am întors la început și l-am găsit pe Elliot ca narator, iar totul s-a schimbat și a început să prindă viață. Așadar a fost multă rescriere în proces, dar a fost distractiv.

Naratorii tăi nu sunt foarte de încredere…

Nu…

Cum ai ajuns să dezvolți acest tip de narator?

Bănuiesc că este doar vorba despre genul meu de interes. Am citit o carte numită „Un soldat bun”, de Ford Madox Ford, când aveam vreo 17 ani, iar în acel roman apare unul dintre primii naratori în care nu poți avea încredere din ficțiune. Cartea are peste 100 de ani și este minunată. Îți spune o poveste despre patru prieteni, iar apoi, la jumătatea cărții, îți dai seama că te minte.

Apoi se întoarce în timp, apoi sunt flashback-uri și minciuni peste minciuni, este imposibil să îți dai seama ce se întâmplă cu adevărat, Cred că ceva legat de asta m-a entuziasmat foarte tare și m-a inspirat, cu siguranță, în scrierea „Furiei”.

Nu știu de ce este atât de popular naratorul în care nu poți avea încredere, dar este distractiv. Este un lucru cu care să te joci, pentru că este vorba și despre perspectivă și despre moduri diferite de a vedea lucrurile, iar eu la rândul meu sunt interesat de asta.

Oamenii nu s-au schimbat atât de mult în miile de ani care au trecut

În cărțile pe care le scrii faci adesea trimitere la miturile Greciei Antice. Ce crezi că avem în comun noi, cei de astăzi, cu cititorii din vremea Agathei Christie și cu anticii, atunci când avem în față o poveste construită în jurul unei crime, unui secret întunecat?

Dacă te uiți la Oedip, îți dai seama că este o poveste polițistă, pentru că Oedip încearcă să afle ce s-a întâmplat, de ce a fost un blestem asupra orașului și investighează, apoi descoperă adevărul teribil despre el însuși. Astfel, toate aceste povești sunt despre o investigație, asta mi se pare foarte interesant. De asemenea, aceste povești sunt atemporale. Dacă iei un mit precum Alcesta, femeia care nu vorbește, și vrei să afli de ce este mută, îți dai seama că Euripide a scris povestea cu mii de ani înainte de apariția psihoterapeuților și totuși, dacă o analizezi acum, încă mai are sens. Există ceva  arhetipal în aceste povești, ating ceva care este atemporal. Și asta cred că îți arată ceva, că oamenii nu s-au schimbat atât de mult în miile de ani care au trecut.

Dar ce s-a schimbat, cred, este abilitatea noastră de a ne concentra asupra cursului unei povești. Anticii erau capabili să asculte și să memoreze pasaje foarte mari, omul modern are atenția din ce în ce mai fragmentată de rețelele sociale. Cum este să scrii astăzi cărți de succes? Ai în vedere atunci când scrii că intri într-o competiție pentru atenție cu nenumărate filmulețe, reel-uri, postări etc?

Sunt bucuros că am crescut înainte de internet și înainte de smartphone, pentru că nu aveai nimic de făcut vara decât să citești și așa am ajuns să citesc foarte de mult. Cred că în zilele noastre tinerii nu citesc atât de mult, știu că nepoții mei nu citesc, ceea ce mă cam contrariază. Așa că mă bucur că nu am avut acea distragere, dar sunt conștient de faptul că atenția oamenilor se scurtează.

Cred că trebuie doar să te uiți la filmele de astăzi și să vezi că există o tăietură la fiecare patru sau cinci secunde. Dar dacă te uiți la filme vechi vezi că există o secvență de șase sau șapte minute fără nicio tăietură și asta ni se pare acum foarte greu de urmărit, cred că din cauza telefonului și a schimbării rapide a imaginilor. De aceea scriu capitole scurte nu atât pentru cititor, ci pentru mine, pentru că atunci când citesc o carte acum, dacă văd că un capitol are 25 sau 30 de pagini, mă simt cumva intimidat. Încerc și eu să-mi păstrez concentrarea, cred că toți suferim de asta.

Caracterul omului este destinul său, după cum spunea Heraclit, adică cine suntem determină ceea ce facem.

În această eră, în care suntem asaltați de fel de fel de distrageri, cum reușești să te concentrezi pe scris?

Ei bine, scriu pe un laptop foarte vechi care nu este conectat la internet, pentru că asta cred că este important. Și când scriu, închid telefonul, pentru că nu vreau să fiu distras de e-mailuri care sosesc, de notificări, este foarte important să oprești toate astea. Cred că este ca o dependență, este îngrijorător pentru că mă gândesc la telefonul meu ca la un pachet de țigări. Obișnuiam să fumez mult, iar acum îmi dau seama că mă întind după telefon în felul în care obișnuiam să mă întind după pachetul de țigări, e ca și cum ar atinge ceva în creier. După cum am mai spus, din acest punct de vedere chiar mă bucur că nu sunt sunt un copil care trăiește în aceste vremuri.

Cărțile tale sunt citite și de adolescenții mai mari?

Da, sunt surprins cât de des vin tinerii la evenimentele mele să mă cunoască, ceea ce cred că este foarte drăguț. Nu prea știu de ce, dar se pare că „Pacienta tăcută” a atins oameni de toate vârstele, între care mulți tineri, ceea ce este grozav, mă bucură mult.

Există o componentă psihologică puternică în ceea ce scrii. Pare că totul începe să se dezvolte de la copilăria personajelor, traumele de atunci le influențează comportamentul de mai târziu și deci dezvoltarea acțiunii.

Da, așa mă gândesc la lucruri. Cred că am devenit scriitor, vreau să spun scriitor cu adevărat, când am început să fac terapie și am început să studiez psihoterapia și am început să mă gândesc la copilărie. Până atunci cred că doar cream personaje care erau în slujba unei intrigi, întâi venea intriga, iar apoi personajele erau blocate în ea. Acum nu mai fac asta, încep cu personajele și apoi vine intriga și mă gândesc mai mult la personalitate, la psihologie.

„Furia” ține foarte mult de copilărie, este vorba despre Elliot și despre lucrurile rele care i s-au întâmplat când era copil și despre modul în care asta i-a format personalitatea și cum personalitatea lui a afectat apoi evenimentele din viața lui. De aceea, încep cu citatul acela din Heraclit - Caracterul omului este destinul său, adică cine suntem determină ceea ce facem.

Iar cine suntem se formează în copilărie, așadar cred că în „Furia” este o întâlnire foarte interesantă între mitologia greacă și psihologie.

Cu toate acestea, este foarte clar că în cazul lui Elliot ceea ce se întâmplă se întâmplă ca urmare a alegerilor lui.

Exact, în întregime și de aceea este un sfârșit trist. Cred că îmi pare destul de rău pentru el, deși a făcut lucruri groaznice.

Dar nu îi cauți scuze, chiar dacă îi descrii copilăria traumatizantă.

Nu, pentru că cred că trebuie să avem responsabilitate pentru toate acțiunile noastre. Cred că este ușor să înțelegi pe cineva pe care nu-l aprobi neapărat. Deci nu judec niciunul dintre personajele mele și nici măcar lucrurile rele pe care le fac, dar nu înseamnă nici că le aprob, încerc doar să le prezint cât mai realist mod posibil.

Intenționezi să conectezi cărțile între ele?

Da, îmi place să pun totul în aceeași lume. Este distractiv când un personaj reapare, are un rol mic într-o carte, apoi un rol major în alta. De aceea am readus-o pe Mariana și, de asemenea, puțin din Theo în „Furia”. Și da, am o idee de continuare a „Pacientei tăcute” și voi încerca să aduc înapoi multe personaje. Este frumos să le revăd pe toate cât pot de mult, înseamnă că nu trebuie să-mi iau rămas bun de la niciunul dintre ei.

O parte din atracția față de ficțiunile polițiste vine din faptul că sunt reconfortante, pentru că există o structură și știi mereu că la sfârșit cazul va fi rezolvat și va exista o explicație

Cum ți-a schimbat viața faptul că ai devenit un scriitor celebru în toată lumea, cu romane aflate în topul New York Times al celor mai vândute cărți?

E amuzant, nu pare foarte real, nu mă gândesc prea mult la asta. Mă concentrez doar pe viața mea, care este o viață foarte liniștită. Ce s-a schimbat, presupun, a fost că mi-a dat siguranță financiară, ceea ce e minunat după vârsta de 40 de ani. M-am simțit ca și când: ok am câștigat niște bani și acum pot să mă opresc din a-mi face griji pentru viitor. Și asta s-a simțit bine. Dar cred că răspunsul sincer este că nu mă afectează prea mult, pentru că mi s-a întâmplat atât de târziu. Cred că dacă s-ar fi întâmplat când aveam 20 de ani, m-ar fi afectat mai mult psihologic. Totodată, eu sunt scriitor, nu sunt actor, nu sunt celebru, nimeni nu știe cum arăt.

Aveai 12 ani când ai început să o citești pe Agatha Christie. Cum crezi că se va dezvolta în viitor, peste mulți ani de acum încolo, ficțiunea polițistă? Poate după ce un tânăr pe o plajă, va citi unul dintre romanele tale?

Nu știu, sunt trenduri care vin și pleacă, dar nu sunt sigur că se va schimba atât de multă ficțiunea polițistă. Cred că o parte din atracția față de ficțiunile polițiste sau thrillerele, cum vreți să le numiți, vine din faptul că sunt reconfortante. Chiar dacă în ele se întâmplă lucruri rele, sunt reconfortante pentru că există o structură și știi mereu că la sfârșit cazul va fi rezolvat și va exista o explicație și lucrurile vor intra pe făgașul lor. Iar viața reală nu funcționează așa.

De aceea și citeam în copilărie cărți polițiste, pentru că îmi dădeau un sentiment de liniște. Ficțiunile polițiste ne dau un fel de siguranță și nu cred că formatul se va schimba atât de mult, pentru că vom fi mereu atrași de asta. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp