Foto: Getty Images
În pandemie, am început să nu mai merg la prieteni și să nu mai chem oameni pe la mine, renunțând la un obicei pe care îl aveam înainte, micile întâlniri de seară. Cu toate astea, participam la întâlniri online, mergeam la chefuri pe Zoom, colindam de Crăciun pe WhatsApp, desfăceam șampanie de Revelion pe Skype. Cumva am înșelat pandemia. Sau așa credeam.
Zic asta, pentru că mi-am dat seama că am păstrat reflexul de a nu mă mai întâlni cu ceilalți. Ne auzim la telefon, vorbim zilnic, ne vedem online zilnic, dar nu ne mai întâlnim. Am pierdut acest obicei. Nu l-am pierdut doar eu: uitându-mă în jur, văd mulți la fel de singuri, în bula lor virtuala. Cumva pandemia ne-a păcălit. Am crezut că o păcălim noi, dar n-a fost așa. Rămâne latentă în noi, așteptând să ne răpească un lucru extrem de important: faptul de a fi împreună.
Ne place să dăm vina pe alții pentru această lene de a ne întâlni - pe primar, că face bairamuri pe bani publici cu prestație îndoielnică, pe artiștii din Capitală care atunci când vin în provincie joacă precum niște provinciali, pe gălăgia din jur și lipsa de consistență a tot de mișcă în urbe. Dar adevărul este că ne place să stăm acasă. Nu știu dacă ne place sau dacă ne complacem. E atât de bine acasă, ai tot ce îți trebuie, bere la frigider, grătare pe gazon, muzica preferată.
La ce să ieși în gălăgie, să cauți loc de parcare, să cauți loc pe terase, să te înghesui cu alții, când acasă le ai pe toate?! Și când ai obosit mergi la culcare. Obișnuiți să fim obosiți 5 zile pe săptămână și să ne scuzăm noua înșine în weekend lipsa de chef de a mai ieși. E drept ne ajută la asta și Netflix și Facebook și Twitter și Instagram și toți prietenii care ne țin totuși conectați. Am rămas conectați o întreaga pandemie și rămânem mai departe conectați. Singuri, de ajuns nouă înșine. Dar conectați.
Iar la capătul acestei pandemii am mai primit o nenorocire - războiul de alături. Dacă la început tresăream la fiecare adiere de vânt sau zgomot ciudat, treptat ne-am obișnuit. Ne-am obișnuit să vedem mașini cu număr de Ucraina căutând o destinație, ne-am obișnuit să auzim că un oraș este sub asediu a nu știu câta zi, că oamenii se predau, iar alții nu se pot preda. Ceva ce acum patru luni părea de neînchipuit a devenit familiar.
Cum ne-am obișnuit cu asta și cum ne-am desensibilizat aât de repede, cumva mulțumiți că încă la noi e pace? Stăm singuri în casa și privim la TV orașe fantomă arse de bombardamente. Ne mai pregătim o cafea la espressorul din bucătărie și căutam mai departe știri.
După o pandemie care a rămas în noi și un război la care asistam neputincioși, cafeaua de dimineață, băută cuminte, pe terasa inundată de liniște, pare cel mai bun lucru ce ni se poate întâmpla. Singurul sigur.
„Când te obișnuiești, și spânzurat îți stă bine", mi-a spus odată bunicul, atunci când, după ce am intrat la Drept, i-am spus că nu îmi place noua mea ocupație. Am deja o vechime de un sfert de veac în meserie. Pare un veac întreg. Și îmi place. Îmi place și ce zicea și bunicul - avea dreptate.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.