Șeful iscoditor și obsedat de micro-management care ne punea, în discuții one-to-one, să ne bârfim între noi sau cum intrăm singuri în cușcă

(Foto: Guliver/Getty Images)

Pisica mea a căzut la un moment dat de la balcon. Lăsasem geamul deschis, convinsă fiind că e încă prea mică să se urce pe pervaz. Am cules-o la 1 noaptea de pe caldarâm și am alergat cu ea la doctor, in pijamale fiind. Din momentul ăla, a devenit o adevărată provocare să aerisesc casa. Trebuia să o închid de fiecare dată în câte o încăpere, însă se declanșa mereu iadul. Zgârieturi pe ușă și mieunături disperate. Apoi, am decis să încerc și altă variantă: am închis-o pentru scurt timp, cât să aerisesc, în cușca pentru transport. A făcut și acolo ca toate cele, probabil stresată de gândul că plecăm iarăși la drum, eventual în Botoșani, orașul meu natal, iar asta ar fi însemnat multe ore în care ar fi stat închisă. Nu era cea mai roz variantă, dar rămăsese totuși ultima soluție de a o ține lângă mine și a lăsa ferestrele larg deschise. Asta s-a întâmplat două zile la rând. În a treia, mi-am dat seama, la un moment dat, că nu o găsesc nicăieri în casă. Și am dat de ea în cel mai neașteptat loc - în cușcă. Între timp, se pare că a devenit locul ei preferat, dat fiind cât de des se duce singură să doarmă acolo. Iar asta mă face să mă gândesc la două lucruri.

Primul, e o întâmplare de la un fost job. Aveam un manager obsedat de micro-managing, un om intruziv și iscoditor, care ne băga pe toți colegii din echipă, pe rând, în întâlniri one-to-one, pe parcursul cărora se plângea de toți ceilalți, ajungând chiar la bârfe. Un om care nu știa să își controleze nici curiozitatea bolnavă legată de viețile personale ale subordonaților, nici accesele de furie, ajungând până în punctul în care a amenințat un coleg că îl lovește cu tastatura în cap. Deși atmosfera era apăsătoare și ne împărtășeam unii altora la țigară sentimentul de silă ce ne încearcă, dimineața când ne trezim, la gândul că trebuie să mergem la muncă, nu se întrevedeau soluții.

Și totuși, la un moment dat ceva s-a schimbat. Într-una dintre întâlnirile one-to-one cu un coleg, a început să vorbească despre problemele mele de sănătate. Am aflat de la respectivul și am decis să o confrunt și să discut și cu top management-ul. Ei, ăla a fost momentul în care s-a declanșat o întreagă isterie în echipă. Colegul respectiv mă implora prin SMS-uri să nu îi spun nimic, de teama să nu fie apoi presat, mai mult decât era, deja sau chiar dat afară. Alt coleg m-a luat la o discuție, în care mi-a explicat că X, managerul nostru, l-ar fi dat afară pe primul coleg, dacă aș fi spus ceva, și m-a rugat să mă gândesc la faptul că acesta are copii și familie de întreținut, deci o demitere l-ar fi pus pe butuci. În tot timpul ăsta, o colegă plângea în baie și îmi trimitea de pe telefon mesaje pe chat cu aceeași placă. Eram siderată. Eram ultima venită în echipă și, cu toate că eram de acord că managerul nostru putea fi extrem de dificil, nu-mi puteam imagina că există așa o domnie a terorii printre colegi sau că, pe baza unor vorbe despre probleme sensibile, se poate ajunge la demiteri. 

Și totuși nimeni nu încerca să ia măsuri. Încercam să le explic că ceea ce s-a întâmplat contravine Legii Muncii, ba chiar că și în Codul Penal scrie clar că angajatorul nu are voie să discute cu alte persoane despre lucruri personale ale angajatului, mai ales chestiuni care țin de sănătate, așa că nu puteam trece peste asta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Degeaba. Fiecare insista că, deși lucrurile nu erau în regulă, era mai bine să tăcem cu toții, ca să nu ajungem la o situație și mai grea. „Adelina, se poate și mai rău, hai să trecem peste. Până la urmă nu e chiar atât de grav. Nu obții nimic cu asta, o să se dezlănțuiască de tot dacă îi spui ceva”. Nu m-am lăsat; am discutat cu ea și pentru că nu a înțeles nimic din ce i-am spus, am vorbit cu conducerea și cu HR-ul, de la care, spre surpriza colegilor, am găsit înțelegere. Mai mult, după pasul ăsta, și-au făcut și ceilalți colegi curaj să vorbească despre neregulile ce porneau de la X, care îi teroriza de luni de zile. Deznodământul? Lui X i s-a dat ocazia să își schimbe comportamentul, dar nu a făcut-o. Așa că a fost dat afară.

A doua chestiune care îmi vine în minte este modul în care ne raportăm la situația socio-politică de la noi. Ne-am obișnuit să spunem placizi că se poate și mai rău, ne-am obișnuit să ne gândim că nimic nu se poate schimba. Și ne e, cumva, bine așa, ne-am obișnuit, ne e totul familiar. Rămânem de bunăvoie în cușcă și începe să nu ni se mai pară nimic dramatic. În contextul mitingului organizat de coaliția de guvernare, am auzit în câteva rânduri marota "Oricum toți fură/Ce, crezi că alții ar schimba ceva?". Avem oarecare simptome de Sindrom Stockholm în ceea ce privește apucăturile totalitare ale conducătorilor și poate că, pe undeva, ne e greu să ne imaginăm viața altfel. Altfel adică normală. Ne pulsează încă în sânge moștenirea comunismului și chiar ritmul lucrurilor din cei 28 de ani de la Revoluție, perioadă definită de rularea acelorași baroni ai economiei și politicii românești. Aberantul a devenit normalitate, pentru că ne-am obișnuit într-atât cu politicieni corupți, fake news, așteptat la cozi la ANAF și dat șpăgi în spitale. 

Modul în care colegii mei nu reacționau deși nu le era bine, modul în care mulți nu reacționăm, deși viața în România devine din ce în ce mai greu de dus, echivalează cu a ne băga singuri în cușcă, doar pentru că ne-a devenit spațiul acela strâmt și fără lumină cunoscut. Dar ce e cunoscut tinde să devină confortabil, e ușor de înțeles, de digerat și de asumat. Iar cei care ne conduc fix pe asta mizează când întind coarda din ce în ce mai tare, încetul cu încetul, astfel încât plaja noastră de toleranță să se întindă precum un elastic. Inclusiv faptul că rămânem fiecare în bula noastră echivalează cu rămasul în cușcă. Rămânem lângă cei care ne împărtășesc și ne validează opiniile și avem, în grup, senzația că deținem adevărul absolut. Când, de fapt, adevărul gol goluț al României anului 2018 este cel care a fost prezent în Piața Victoriei în ziua de 9 iunie. Acolo s-au creionat cel mai bine pereții cuștii, zăbrelele și încuietoarea care ne țin departe de o altă realitate, dar una cu care nu suntem obișnuiți.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp