Foto Chiron Gabriel
Pe 21 decembrie 1989 de abia împlinisem 11 ani. În acea zi eram cu mama mea în concediu la Timișu de Sus, aflat la 20 de km distanță de Brașov.
Fiind vacanță, coboram în fiecare zi în sala de conferințe a hotelului unde eram cazat, alături de mama mea, pentru desenele animate difuzate cu țârâita pe TVR. Tatăl meu nu a putut să rămână, urmând să vină după noi peste câteva zile.
În acea dimineață de 21 decembrie 1989, când am pornit televizorul, spectacolul era însă altul. Inițial am crezut că este vorba despre o piesă de teatru sau ceva asemănător. Oameni înfășurați în steagul național strigau „Victorie!” și „Am învins!“, dar și „Dictatorul a fugit!“.
Deși aveam doar 11 ani, mi-am dat seama că regimul Ceaușescu a căzut. Am urcat la mama mea, în cameră și am strigat cât am putut „Ceaușescu nu maaai eeee!“. Mama mea, ușor stânjenită, se făcea că nu înțelege, făcându-mi semn să tac din gură. Când am ajuns pe balcon era o doamnă, soția unui tovarăș secretar de partid, care se simțea singură și se invitase la o cafea. Riscul de a fi turist în 1989…
În nopțile ce au urmat am dormit îmbrăcați, baricadați în hotel, lumina stinsă în permanență și trăind cu frica de a nu a ajunge vreun terorist prin zonă. Noaptea se auzeau focuri de armă. Mirific…
După o călătorie cu peripeții a ajuns la noi și tatăl meu și pe 25 decembrie eram în siguranță la bunica mea, un sat din județul Ilfov. Pe 26 ajungeam, în sfârșit, acasă.
De aici am plecat în 1989. Ni s-au promis vrute și nevrute cu ocazia alegerilor, s-au jucat și ne-au exploatat temerile, am fost mințiti și batjocoriți și am votat mereu cu frica în sân.
În 1990 s-a fluturat pericolul chiaburilor, al agenturilor străine și al vânzării de țară și am ales să zâmbim contemplativ alături de fostul tovarăș Iliescu. În 1992 am fost amenințați cu pierderea locurilor de muncă și am continuat să zâmbim alături de același domn Iliescu, întârziind reformele economice și sociale ce au ținut România în sărăcie.
În 1996 nu am mai vrut să zâmbim și am ales „Cheia“, alături de Emil Constantinescu, acel președinte pe care mai târziu aveam să-l văd la televizor declarându-se învins de sistem. Cădere economică și o guvernare de cel mai înalt amatorism.
În 2000 am avut de ales între zâmbetul lui Iliescu și extremismul lui Vadim. Am ales zâmbetul.
Apoi, în 2004 și 2009, ni s-a promis că lupta anticorupție va fi câștigată.
În 2014 am ales președinte un om ce a demonstrat că poate fi un foarte bun edil, iar românii au demonstrat că pot alege pe cineva ce nu este ortodox sau de etnie română. Am demonstrat toleranță și dorința de a respinge discursul găunos al lui Ponta.
În 2019 miza este mai mare ca oricând, avem șansa să terminăm ce am început în 1989 și să scăpăm definitiv de rânjetul ce ne-a ținut în beznă și care a pus la îndoială libertățile democratice câștigate cu sânge în 1989.
Hai România!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.