Și iată cum o imagine, care în mai puțin de 24 de ore a făcut înconjurul planetei, devine - transconfesional - metaforă a condiției omului care se roagă!

Foto: Guliver Getty Images

Dincolo de a fi cutremurătoare, această scenă a solitudinii Papei are totuși menirea de a liniști, de a se adresa speranței fiecăruia dintre noi! Piața Sfântului Petru, altminteri plină de credincioși veniți din toate zările lumii pentru a se ruga, a rămas fără țipenie de om, adâncită într-o liniște înspăimântătoare! Și totuși piața nu este pustie, căci în mijlocul ei neclintit, se roagă cu mâinile ușor tremurânde, nu un om sfâșiat de singurătate, ci poate cel mai blând și iubitor dintre pământeni, menit a ne reprezenta în fața lui Dumnezeu cu neînfrânta lui modestie! În fermitatea glasului său, undeva îndărătul a toate, se aud, murmurând a implorare glasurile noastre, ale celor mulți, ale celor care, undeva în străfund de ființă, încep a se teme! 

Încotro se îndreaptă lumea, oprită acum din loc? Noi încotro ne îndreptăm? Zâmbetul curat al copiilor noștri care se joacă ignorând aparent îngrijorările noastre, nu-i așa că nu va trebui ascuns pentru totdeauna de o mască medicală? Nu-i așa că explozia de lumină și culoare a primăverii, care va trece neobservată în acest an, ne va bucura în toți anii care vin?

Nu știu pentru voi, dar pentru mine rugăciunea solitară de vineri seară mă ajută să sper, să răspund afirmativ!

Imaginea Papei Francisc, rugându-se pe esplanada fără oameni, va rămâne cu certitudine în memoria tuturor generațiilor care urmează ca un însemn al cotiturii istoriei, ca un simbol al credinței statornice!

Temerea noastră de azi, pesimismul moderat, ca linie mediană între euforie și disperare, este întrucâtva firesc! Însuși Isus, pironit pe cruce, a trăit starea deznădejdii rostind sfâșietor: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” Dar nu a fost un abandon - acum știm - ci doar un moment de înserare și întuneric înaintea unei lumini care s-a revărsat apoi copleșitor asupra lumii!