Foto: Guliver Getty Images
Revenirea Simonei Halep în circuit nu avea cum să fie ușoară. Chiar dacă a pierdut, evoluția ei sugerează mai degrabă că forma de odinioară nu e de neatins. Hernia de disc nu e o răceală, iar ritmul în sportul de performanță nu e precum mersul pe bicicletă. Pentru că ceea ce i-a lipsit Simonei contra lui Ashleigh Barty a fost ritmul.
E adevărat că până și noi, telespectatorii, l-am căutat pe Darren Cahill în tribune în unele momente, așteptând discursul acestuia, din care Simona să se inspire și să schimbe jocul în favoarea ei. De altfel, Halep probabil și-a imaginat la un moment dat ce ar fi sfătuit-o australianul: să nu o lase să scape pe adversară, să caute mai multe unghiuri. Nu a fost departe de a întoarce meciul în favoarea ei, în setul doi, dar împinsă de public australianca a găsit ieșirea de fiecare dată din situațiile limită.
Pentru un joc venit după o pauză cauzată de probleme de sănătate, într-un context nou, fără antrenor, Simona Halep nu a dezamăgit. Din contră. Reverul în lung de linie, lovitura preferată, e acolo, venirile la fileu sunt tot mai dese, semn că Simona nu se mulțumește în a juca doar defensiv, iar ambiția de a lupta pentru fiecare minge e în viață și am văzut-o la treabă în unele momente ale întâlnirii. Înainte să câștige la Roland Garros, Simona pierduse fără drept de apel finala de la Roma în fața Elinei Svitolina. Și atunci o parte a presei de la noi nu îi dădea mari șanse la Paris.
***
Într-o altă ordine de idei, observ și citesc de ceva vreme interviurile Simonei Halep acordate publicațiilor din străinătate. Ultimul, realizat într-o manieră editorială ireproșabilă de „The Guardian”, ar trebui să dea un semnal de alarmă presei de specialitate din România care nu reușește exclusivitatea de ceva vreme. Și poate în loc să mustăcească că Simona Halep are un tratament preferențial pentru jurnaliștii din afară, cum se zvonește printre colegii de breaslă, poate ar trebui ca unele dintre publicații să se uite mai degrabă la condeiul lor.
Una e să o critici constructiv după un meci mai slab, și alta e să nu îi acorzi șanse în a deveni o mare campioană după o evoluție mai neconvingătoare, pentru ca la victoria următoare să îi acorzi prima pagină, numind-o, cum altfel, ați ghicit!... o mare campioană.
Evident opinia e liberă, dar neasumarea și memoria scurtă par a fi practicate cu înverșunare în jurnalismul de la noi, aflat și așa în moarte clinică.
La scurt timp după ce a câștigat turneul de la Roland Garros, Simona Halep a ieșit să prezinte trofeul românilor care o susținuseră. Acolo, în incinta complexului, în afara arenei Philippe Chatrer, printre câteva flori decorative plasate pe niște trepte care duceau printre altele și la o toaletă publică, Simona a apărut cu trofeul pe care l-a ridicat deasupra capului, în ovațiile celor prezenți. Țin minte și acum ochii înlăcrimați ai Nadiei Comăneci care s-a oprit din dat autografe și a privit-o pe românca ce tocmai cucerise lumea cu tenisul ei.
Simona nu ieșise atunci pentru englezi, pentru ruși, pentru americani, francezi sau alte nații. Ieșise pentru români, pentru cei care tocmai cântaseră imnul cu ea, într-o după amiază memorabilă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Așa suntem noi crescuți, să fim mai șmecheri... Ce boi sunt Federer și Wiliams care la aproape 40 de ani mai trag ca niște câini de fiecare rezultat. Când ar putea să fie șmecheri și să se relaxeze...