Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

Sindromul AFFPF la români și remediul Simona

Simona Halep - bucurie

Simona Halep este noul numărul 1 mondial în tenisul feminin. Este cea mai bună din lume prin talentul și munca ei. După două finale pierdute la Roland Garros şi alte zeci de meciuri decisive, care au ținut cu sufletul la gură milioane de români, Simona a reușit. Iar reușita sa este mai mult decât o performanță de ordin sportiv: este dovada că a depășit un sindrom care pare uneori un blestem pentru noi, românii. Îl numesc sindromul AFFPF – „ar fi fost prea frumos”. 

Ar fi fost prea frumos. Asta au spus cu toții la sfârșitul finalei de Roland Garros cu Sharapova, în 2014, după ce Simona reușise să câștige setul doi și să trimită meciul în decisiv. Aceleași cuvinte le-am auzit la Brașov, unde am urmărit finala de Roland Garros de anul acesta, cu Ostapenko, când Simona avea 1-0 la seturi și minge de 4-0 în setul doi. Le-am auzit din nou, culmea, după ce Simona a ajuns pe locul 1 WTA și a pierdut a doua zi finala de la China Open.

AFFPFismul nu este un sindrom prezent doar în tenis, desigur. L-au resimțit din plin fotbaliștii de la Steaua în meciul cu Middlesbrough din aprilie 2006, când visam cu ochii deschişi la o finală de cupă europeană, sau tricolorii la meciul cu Suedia de la Mondialul din 1994, orbiți parcă de mirajul unei semifinale istorice cu Brazilia. Sau tot Steaua cu Napoli în 2010, după ce a condus cu 3-0 în minutul 15 și a fost egalată la 3 în minutul opt de prelungiri. Sau tot echipa României în 2004, când a fost egalată de Danemarca în minutul 94, pierzând astfel calificarea la europene. L-au resimțit şi handbalistele noastre în 2015, când au fost la câteva clipe de finala unui campionat mondial. Iar lista poate continua pe multe rânduri și se aplică mai multor sporturi și chiar dincolo de sport.

Concluzia după toate acestea? Suntem condamnați în momentele cheie să auto-împlinim profeția că ar fi fost prea frumos să reușim. Clacăm inexplicabil, iar atunci înfrângerea e de o mie de ori mai amară. Victoriile mari ne intimidează, în loc să ne motiveze. De unde acest sindrom AFFPF și care-i remediul? Ajunge să privim din nou în istorie.

Revenind la sportul românesc, am avut parte și de succese frumoase. De exemplu, succesul Stelei din mai 1986, în finala de la Sevilia. S-a terminat 0-0 și s-a ajuns la penaltiuri. Fiecare echipă ratase atunci două lovituri de pedeapsă consecutive: la Steaua, veteranii Majearu și Bölöni, care au tras prudent și temător; la Barcelona, celebrii Alexanko și Pedraza, blocați în extremis de inspirația unui Duckadam invincibil. În acel moment, Emerich Jenei l-a trimis pe Marius Lăcătuș să bată al treilea penalti. Într-o presiune extraordinară, puștiul de 22 de ani a tras fix sub bară, „cu șpițul”, fără nicio ezitare. A fost declicul care a însemnat victoria Stelei pe teren spaniol, cea mai mare performanță a fotbalului românesc de până acum. La fel cum tenisul românesc a avut nevoie de „nebunia” unui rebel pe nume Ilie Năstase pentru a obține primele mari performanțe.

După finala pierdută de Simona la Roland Garros, mi-am sunat un prieten mai înțelept și l-am întrebat: „Ce se întâmplă cu noi? De ce nu reușim în momentele decisive? Cum de putea Ilie? Cum de a putut Lăcătuș?” Mi-a dat replica fără să stea pe gânduri: „E simplu. Aveau încredere în ei și erau extrem de buni. Mai mult, pe ei îi durea în bască! Pur și simplu jucau de plăcere”. Poate că şi în cazul Simonei s-a dovedit decisiv sfatul lui Andrei Pavel, care i-a spus să uite de presiune și pur și simplu să se bucure de fiecare punct, de fiecare meci.

Nu știu dacă leacul la sindromul AFFPF este încrederea oarbă în forțele proprii, dar este un ingredient obligatoriu pentru a avea succes. Nu numai încrederea Simonei în ea însăși contează, ci și încrederea noastră în ea. Mai țineți minte comentariul de legendă a lui Teoharie Coca Cosma cu câteva secunde înainte ca Lăcătuș să bată penaltiul de legendă din finala de la Sevilia? Sigur aceste cuvinte vă sunt cunoscute: „Lăcătuș trebuie să înscrie. Lăcătuș va înscrie”. Și așa a fost. Chiar nu vreau să fac vreo comparație cu cei care comentează evenimentele sportive din zilele noastre.

Astăzi, sportul național este miștoul de prost gust, aroganța, cinismul, auto-blamarea. „Ca la noi, la nimenea”. “Numai în România se putea întâmpla așa ceva”. “Așa suntem noi, românii”. „Ți-am zis eu că n-au nicio șansă”. Societatea noastră nu creşte şi nu încurajează lideri şi învingători, ci se cufundă în justificări pentru mediocritate. Insuccesul nu cauzează surpriză, ci e primit aproape cu satisfacție drept o confirmare a micimii noastre. Am stat aproape 12 ani în SUA, iar astfel de expresii îmi zgârie timpanul de câte ori le aud. Și le aud foarte des în România. În schimb, americanii sunt crescuți de mici să aibă încredere în ei, să se bucure de succese și de înfrângeri, să învețe din fiecare meci. Nu doar în sport, ci și în antreprenoriat și inovare o astfel de abordare este secretul marilor victorii. În cuvintele lui Thomas Edison: “I have not failed. I’ve just found 10,000 ways that won’t work”.

Am jucat tenis de performanță până la vârsta de 14 ani, la Piatra Neamț. Sub bagheta unui mare antrenor, Romeo Stoica, am pierdut și am câștigat, am plâns de nervi și de bucurie. Am o vagă idee despre eforturile psihice și fizice pe care le presupune performanța Simonei. De aceea, respectul meu pentru reușitele ei rămâne acelaşi ca înainte de cucerirea primului loc în clasamentul mondial și va rămâne același până la finalul carierei ei, cu suișuri și inevitabile coborâșuri.

De aceea, nu-mi pot explica alt tip de reacții decât prin rea-voință, prostie sau inconștiență. Atunci când, în mod excepțional, un român sau o româncă reușește o performanță de talia celei obținute de Simona, parcă nu știm să ne bucurăm. Găsim scuze pentru victorii: a fost o întâmplare, adversarul a fost accidentat sau a prins o zi proastă, cu alta pierdea sigur. Și în orice caz, ar fi fost prea frumos. AFFPF. Mi se pare greu de explicat şi reacția pe care a avut-o o senatoare PSD care a postat pe o rețea de socializare „Pot să nu sar în sus de bucurie că e Simona Halep numărul 1 într-un sport în care se învârt mulți bani?!”

Prin victoriile și înfrângerile ei deopotrivă, Simona impune, înainte de toate, respectul pentru munca fantastică pe care aceasta a depus-o și pentru spiritul de luptător pe care l-a demonstrat cu vârf și îndesat. Acest respect nu este negociabil. Pentru cârcotașii de serviciu, experții de pe canapele şi pesimiștii incurabili, bolnavi cronici de AFFPFism, nu am decât o singură întrebare: când ați fost ultima oară numărul 1 în lume la ceva? 

A contribuit Alin Iliescu.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Un comentariu pe două puncte.

    1) Sindromul AFFPF cred că se datorează mentalităţii noastre dezvoltate în perioada comunistă şi neocomunistă (era să scriu postcomunistă). Adică "noi nu..." şi o ploconire, de multe ori fără fundament real, în faţa străinilor. Un negativism bolnav. Cât despre Simona, cred că a început să lucreze la psihic şi deja se maturizează în ceea ce priveşte tratarea meciurilor. Atunci când va ajunge să joace cu adversara fără complexul fratelui mai mic, va face minuni! Oricum, având în vedere statura ei şi faptul că e o sportivă cu sângele curat, este deja o minune a tenisului mondial.

    2) Pe de altă parte fotbaliştii (şi sportivii în general), antrenorii, mogulii fotbalului şi presa ar trebui să ştie cum să trateze o înfrângere şi să renunţe la eterna blamare a arbitrilor (care, vezi Doamne, mereu ne-au dezavantajat) sau la tragerea în ţeapă a antrenorului, mereu singurul vinovat de eşec. În plus, presa şi mogulii fotbalului ar trebui să ştie că numai Făt Frumos creştea într-un an cât alţii în şapte (în poveşti nu se spune că la 10 ani a murit de bătrâneţe) şi că rezultatele bune nu vin peste noapte. Cu atât mai mult atunci când mogulul tratează echipa ca pe o turmă de animale crescute doar pentru a vinde exemplarele viguroase.
    • Like 0
  • James check icon
    Pentru a va scuti de efortul cautarii am sa insir eu topul primelor zece tari din lume cu cea mai scazuta rata a coruptiei din lume, mai pe romaneste, a celor mai oneste, aproape jumatate dintre ele figurand si in topul celor mai bogate si a celor mai prospere. Astfel, incepand cu primul loc: Danemarca, Noua Zeelanda, Finlanda, Suedia, Elvetia, Norvegia, Singapore, Olanda, Canada, Luxemburg. Care dintre ele poate fi "invinuita" de mari performante sportive ? In schimb o mare natiune sportiva precum China si o alta de dribleuri precum Brazilia isi impart frateste locul 79, cu douazeci si ceva de locuri in spatele Romaniei. Eu inteleg foarte bine unde bate autorul, reusitele sportive cu siguranta pot face o natiune mai cunoscuta si pot contribui intr-o oarecare masura, mica as aprecia, la ridicare moralului ei, insa in realitate mai NU spun decat spun despre starea ei. Daca articolul, pe care nu l-am parcurs integral, isi propune sa atraga atentia ca-i mai mult o boala a romanilor atunci sunt perfect de acord cu autorul.
    • Like 1
    • @ James
      Ce sa spun!!! Si ce sugerati? Ca e grozav sa ai o tara corupta, ca se mai intampla strapungeri si avem performante sportive mari???? Ce prostie !!! Si cu ce ne incalzeste, daca masele din tara sunt niste turme indobitocite care cred in PSD orbeste si nu sunt in stare sa-si ceara drepturile la o viata mai buna, traind in saracie???!!!
      • Like 0
    • @ Adriana Negruti
      James check icon
      Doamna, nu mai sariti peste medicatia prescrisa ! Cand eu scriu ca performantele sportive nu spun mare lucru despre starea unei natiuni, ca nu sunt un indice de buna-stare sociala sau materiala, dand si exemplu unor tari care o duc foarte bine sau cel mai bine si fara, d-voastra deduceti ca eu laud coruptia ?!?
      • Like 0
    • @ James
      Am inteles ideea dvs. Nu ma gandisem atat de departe! Acolo unde puterea financiara este concentrata in mana putinor oameni este favorizata coruptia si favoritismele fata de unii in detrimentul altora! Sau poate ca nu!
      • Like 0
    • @ James
      ati scris alambicat si se poate intelege asta, din pacate. Nu ma supar pentru ca ati sugerat ca am nevoie de medicatie, pentru ca nu e adevarat, doar am vazut contrastul dintre tara fara coruptie(fara succese sportive notabile) si tara cu coruptie(dar cu succese sportive notabile) si de-asta am sarit ca arsa...Cred ca de fapt autorul articolului nici nu s-a referit la asa ceva, nu a sugerat NIMIC legat de politica, a sugerat numai de pesimismul mizerabil actual al populatiei in Romania legat de insuccesele sportive care ne macina moralul, pe langa alte nerealizari ale tarii, incat am capatat alergie la insucces si neincredere ca am mai putea avea succes in ceva...Altfel, bravo Simonei si sper sa mai avem astfel de vesti bune!
      • Like 0
    • @ Adriana Negruti
      James check icon
      Am scris intr-adevar nesocotind ca anumite corelatii nu vor usor de facut. Scuzele mele !

      Nu, nu e vorba de politica si nici de ratiuni foarte complicate, ci de o anumita optica a romanilor data de lipsa altor satisfactii. Ne umflam pe vremea lui Ceausescu ca Steaua e campioana Champions League, dar nu vedeam saracia lucie din jur. Asa cum nici acum nu vedem ca in planurile importante ale vietii toti ceilalti ne bat mar, vedem doar singurul pumn strasnic administrat inapoi. Cand nu ne agatam de Halep, ne agatam de olimipicii IT s.a.m.d.
      • Like 0
  • "Nu numai încrederea Simonei în ea însăși contează, ci și încrederea noastră în ea. " Puteati scrie doar atat si era suficient, nu mai era nevoie sa condamnati oamenii pentru "rautatile" lor. Dar eu vin si va intreb: dvs. a-ti acorda increderea cuiva daca vezi ca acesta nu face nimic pentru tine, pentru societate! Chiar si un parinte actioneaza la fel! Era o deviza in economie "pentru a beneficia de credit intreprinderea trebuie sa dispuna de credit". Adevarat ca mai este timp, nu este o cauza pierduta!
    PS Ne putem mandri pentru moment ca Simona este nr 1 in tenis dar asta nu va tine de cald prea mult, nici chiar pentru Simona!
    • Like 0


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult