Singurătatea omului cu telefon

foto: Vasilii Binzari / Panthermedia / Profimedia

În vagonul meu de metrou număr 55 de persoane. Nu e o oră de vârf, lipsesc tensiunea, înghesuiala, oboseala, mirosul unei zile de muncă. Trei cupluri care discută. Mai sunt trei care citesc cărți. Sunt și oameni care se uită în gol, vreo zece. Restul de 36 stau cu ochii în propriile telefoane. Scrollează, joacă, scriu mesaje, se uită la filmulețe. Nimeni din aceștia nu zâmbește, toți cu colțurile gurii în jos și bărbia în piept, cu umerii încordați și complet absorbiți de stimulii continui care se revarsă din telefoane către creiere. Complet indiferenți și absenți la ce se întâmplă în jur - în caz de ceva, nici unul nu ar putea spune cine îi era vecinul - dar mai ales singuri. Telefonul ne absoarbe din ce în ce mai multă viață sub iluzia că în el vom găsi bucurie, succes, plăcere, relații, bani, frumusețe, tinerețe, faimă - o altă viață, sigur mai bună decât cea în care mergem zilnic cu metroul la serviciu.

Ne trezim și ne culcăm cu telefonul lângă pat și pun pariu că primul lucrul pe care îl facem dimineața este să ne uităm repede la ce s-a mai întâmplat. Este un gest automat și plin de o singurătate dorită - câți nu simțim furie dacă cineva ne deranjează în minutele acelea în care vrei să nu pierzi nimic din cele întâmplate peste noapte în lumea largă sau în cea pe care o urmărești.

Urmează igiena personală și îmbrăcatul - aici nu prea încape telefonul, deși știu lume care stă cu telefonul lângă duș în caz că sună cineva. Oricum, și aici suntem singuri.

La cafea sau ceai discuția cu cineva a fost înlocuită în mare măsură cu privitul în telefon, o continuare a activității de la momentul trezirii și al pregătirii pentru o nouă zi. Micul dejun este și el din ce în ce mai mult un act desfășurat în singurătatea telefonului.

Ieși din casă și ajungi la metrou - aici lucrurile decurg cum descriam mai sus - pentru mulți dintre noi privitul la orice în telefon în timp ce mergi la serviciu este un zid necesar de pus între noi și ceilalți pe care altfel ar trebui să îi privim sau cu care - Doamne ferește - să comunicăm.

La serviciu, în afara momentelor de pauză (deși dacă mergi la amiază în mall-uri vei vedea lume la mese cu telefoanele în față) și a ședințelor unde nu ai voie cu telefon sau laptop, restul timpului se petrece tot singur și în fața unor ecrane.

Seara pe drumul de întoarcere în metrou aceeași istorie a singurătății ca dimineața - dacă vagonul este plin, ai parte de mai multă interacțiune cu oamenii, deși nu întotdeauna plăcută și oricum dacă ești veteran pe o rută, știi la ce oră să mergi și unde să te așezi ca să stai liniștit, singur, tu și cu telefonul tău.

Hai să zicem că „ieși” cu prietenii. Ai văzut ce se întâmplă după primele runde de vorbe de catch-up? Exact, lumea își scoate telefoanele și continuă viața acolo. Ați văzut cât de ciudate sunt mesele mari la cafenele cu oameni care stau împreună, dar fiecare este singur cu telefonul său?

Cei cu părinți în vârstă știu cât de dependenți au devenit aceștia de telefon - fie pentru vești, religie, pensie, citate siropoase, dar și pentru că nu au cu ce să-și umple singurătatea.

Deci singurătatea la care te obligă telefonul nu are nici o legătură cu vârsta, educația sau nivelul material. Suntem cu toții prinși de acest miraj superficial, de acest comparator social, de acest anulator de sentimente care se prezintă ca un instrument ce ne poate face viața mai ușoară.

Da, în telefon există tone de vieți mai bune ca a ta, dar câte sunt adevărate? Câți oameni cunoști cu adevărat? Câte subiecte chiar merită atenția ta mai mult decât mama, tata, iubitul/a, fiul/fiica sau orice altă persoană care are nevoie de tine în carne și oase? Cum de uitându-ne mereu la alții nu devenim nici mai liberi, nici mai veseli, nici mai bogați, nici mai frumoși sau tineri?

Pare că viața reală a devenit bucățica aceea de timp enervantă dintre două sesiuni de telefon, în care se întâmplă lucruri complet neinteresante, banale, de nepovestit, de neinstagramat, de netagguit, de neurmărit.

Viața reală a devenit parcă acel timp enervant pentru care trebuie să renunți la singurătatea confortabilă de a privi la alții. Ca să îți iei de mâncare, să vorbești cu un părinte, să râzi cu fața în soare, să te dai cu bicicleta sau să înoți în mare, să privești un apus sau să tragi un chef de pomină cu prietenii, să citești o carte, să te ții de mână la film, să pleci în excursie, să înveți un lucru nou, să plimbi câinele, să stai pe bancă în parc, să privești norii. Să spui „te iubesc”.

Acest articol despre singurătate este realizat cu sprijinul Kozel, promotor al conexiunilor reale si sustinator al comunitatilor locale.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp