Singurătăți morale și rușinoase. Pe cine a îmbolnăvit selfie-democrația?

foto: Ekaterina Pereslavtseva / Alamy / Profimedia

Există singurătăți nobile și ignobile. Singurătățile de care nu ar trebui să ne fie rușine sunt singurătățile morale. Cele prin care te izolezi de lume, pentru un timp, cât să nu superi, să ierți, să îți aduni rănile, să regreți în pace sau să creezi o operă de artă. Există și singurătăți rușinoase. Cele care victimizează, răpesc bucuria celuilalt de a-ți aparține, întorc obrazul unor forme de iubire sau de prietenie, pe motiv că lumea e insuportabilă sau din furie că nu ai fost cea mai bună variantă a ta, când toată lumea se aștepta la asta. Adevărul e că nu știm niciodată când singurătățile noastre sunt bune sau rele, numai când dau semne că sunt toxice sau mângâietoare. Singurătatea rezumă, într-un fel, meseria de a trăi, vorba lui Pavese. Ceva ce nu se învață, ci mai degrabă se fură, uitându-te la cât curaj au avut alții să facă ceea ce nu îți dai voie să faci încă, din propria singurătate. Să vedem însă ce zice filosofia despre singurătățile (ne)sănătoase. 

Singurătatea bună

Modernitatea aspiră ca plecând de la bunăstarea individului, să construiască un model de bunăstare comunitară. Dacă individul e fericit, și polisul va fi fericit. Ceva ce în mintea grecului din Antichitate nu încăpea: pentru lumea veche, idealurile bunăstării noastre individuale derivă din cele comunitare, niciodată invers. Oricât de eliberator ar fi fost acest exercițiu de imaginație prin care individul inspiră standardele de bunăstare colectivă, marea lecție a modernității a fost că numai din singurătate poți gândi relația sănătoasă cu celălalt. Max Weber paria pe încrederea că numai alături de un Altul poți obține profit – aceasta e morala protestantă a zorilor capitalismului modern, care te învață că oricât de talentat ai fi, prosperitatea înseamnă o negociere constantă a obiectelor și serviciilor pe care le aducem societății și implicit unii altora, plecând de la facultățile noastre naturale. De unii singuri, nu putem să ne asigurăm tot ce avem nevoie, dar numai de unii singuri putem înțelege câte nevoi avem. Ai zice că logica aceasta e hiperpragmatică și utilitaristă. Pe alocuri, cinică, dar asta înseamnă modernitatea, în esența ei. Un cinism rece și rigorist, care, ar zice Hobbes, debutează în singurătatea din care înțelegem că ne e frică de moarte, suntem ahtiați după reputație și glorie și că numai celălalt e vocea capabilă să ne valideze stima de sine. Există, desigur, și scenarii mai nobile. Romantismul german asuma că în singurătate oamenii înțeleg de ce rolul statului nu e să îi facă fericiți, ci să le garanteze că nimic nu îi va face nefericiți când interacționează unii cu ceilalți. Când trăiești de unul singur, nu îți pui decât problema de a fi fericit. Când trăiești printre oameni, ai pretenția să nu fi lezat de nimic și capeți instinctul de a te pune la adăpost. Rousseau miza pe singurătatea oamenilor ca exercițiu de luciditate asupra a ce poți și știi să faci, așa încât să fii demn de a intra în relație cu Altul. Numai în singurătate, oamenii își măsoară puterile și înțeleg ce depinde de ei și în ce privințe talentele altora, care nu ne aparțin, pot fi salvatoare pentru fericirea noastră. Însă oricum ai privi lucrurile, modernul e un individ care în mod natural e orientat către singurătate, dar care atunci când e în mijlocul societății resimte o împovărătoare solitudine. El caută acordul cu Ceilalți – ceea ce presupune, un timp, o serie de diferențe de opinie, de negocieri de sensuri și de înțelegeri; caută coabitarea, ceea ce implică, în bună măsură, atomizarea socială; negociază contractul social, deci pretenția de a trăi alături de altul în libertate, chiar dacă maximul de libertate pe care îl asumă e în termenii vieții de unul singur. Cu alte cuvinte, avem de a face cu un fel de a fi al modernului care impune singurătatea ca o condiție necesară pentru a fi pregătit să fii în relație cu ceilalți. Din motive cu totul secularizate, modernul e un anahoret pragmatic, care se retrage în singurătatea propriei case pentru a crea. Pare că lumea socratică s-a încheiat, că nimeni nu te va mai trage de mânecă în agora să te îngrijești de tine însuți, că doar în afara vacarmului social vei putea să te iei în serios, adică să te iei în grijă.

Pandemia de singurătate

Pe cât de aspirantă e modernitatea la singurătate, pe atât de neputincioasă e în a cultiva remedii la singurătățile ignobile, cele din care nu creezi, nu produci nicio reflecție morală și nici vreo introspecție spirituală. Există o singurătate alienantă, una care te înstrăinează de lume, de ceilalți și de tine însuți, și care face din timpurile noastre un „secol al singurătății”, vorba Noreenei Hertz. Distanțarea socială, de exemplu, nu a fost doar o formulă a imunizării în societatea pandemică. Distanțarea socială înseamnă, la bază, suspendarea raporturilor sociale reale dintre oameni și transpunerea lor în mediul virtual, acolo unde nu privirea ochi în ochi, ci anonimatul, dă curajul de a spune lucrurilor pe nume, uneori toxic și resentimentar. Adicția de tehnologie a generat ceea ce numesc, recunosc, nu cu multă inspirație, dar cred că prin destulă precizie, digitalocrațiile. Puterea mediului digital în a construi o agora e atât de mare încât primul impuls de comunicare nu mai e unul real. E mai simplu să dai un mesaj decât să suni, pare mai natural să începi o relație în online decât pe viu, pare că scutești timp și emoții – dintre care cea mai costisitoare rămâne teama de penibil – să încerci să faci primul pas în relația cu celălalt dincolo de ecran. E mai simplu, dar e mai dezumanizant. Nu e vorba de un discurs de tipul Școlii de la Frankfurt, în care ne lamentăm că raționalitatea tehnică, instrumentală, capătă puteri asupra noastră, pentru că am lăsat-o, din confort, să ne domine felul de a fi în lume. E vorba mai degrabă de semnalarea unor obiceiuri care ridică un cult al deresponsabilizării ființei umane în numele autonomiei ei. Există o clasă socială a comentatorilor anonimi, a trollilor, a celor care reduc democrația la libertatea reacțiilor emoționale, nu la autoritatea conținuturilor factuale. Există o societate paralelă, a celor care îmbrățișează post-adevărul, fake-news-ul și fantezia socială, a celor care fiind însingurați în comunități resentimentare, în diaspore nefericite sau în „bula lor” de social-media, caută eroi mesianici, salvatori, nebuni care cred tot de unii singuri că pot schimba societatea și o pot face mai bună. 

Democrația e regimul oamenilor singuri ca mecanism de deliberare. De unii singuri, alegem ce reprezintă o opțiune mai bună pentru noi și viața noastră socială. În cabina de vot intri de unul singur. Dar ca mecanism de funcționare, democrația nu presupune singurătate, ci dialog și conlucrare. Pandemia de singurătate, această boală socială a indivizilor alienați de tehnologii, anonimat și resentimentarism, duce nu la democrații, ci la regimurile celor care conduc de unii singuri – tiranii sau oligarhii. Dacă ne închipuim că singurătățile toxice duc la pseudodemocrații otrăvitoare, aflați că nu acesta e marele faliment al umanității. Ci mai degrabă viziunea potrivit căreia oricine vrea să te întoarcă în agora, în comunitate, în relație cu altul, te privează de singurătate, te lipsește de liniște și accesul la tine însuți. E adevărat că modernul are, în mod constitutiv, un plictis în inimă și în minte, Baudelaire o văzuse bine; dar era plictisul nobil, de socializare, de small-talk, de rutina vieții de salon și a obligațiilor sociale. De această rutină nevinovată de a fi mereu înconjurat, ca și când există în noi toți un exces de viață și de altruism, care așteaptă să fie cheltuit. Postmodernul, adică ceea ce suntem fiecare dintre noi, fără niciun fel de vină, are o plictiseală de viață, de oricare altul, o oboseală de a mai încerca să își creeze relații și o mare groază de a mai lua lumea de la capăt, după fiecare însingurare. În toată această inginerie socială, singurătatea reală și virtuală ne determină să îl frecventăm pe celălalt, dar nu să ne dorim să trăim alături de el. Ne plac proximitățile, vecinătatea, dar nu coabitarea și conlocuirea. Mai simplu spus, am găsit confortul de a ne teritorializa un spațiu care ne aparține și din care evadăm doar când avem nevoie, nu când suntem chemați sau așteptați. E o singurătate bolnăvicioasă, dar funcțională, singurătatea postmodernului care, când are poftă de un Altul, nu trebuie să mai iasă din casă, cu doar să scrolleze un ecran. Toate relațiile noastre virtuale sunt nonauratice. Walter Benjamin folosea termenul de auratic pentru a descrie formele de artă care se petrec nemediat, în prezența artiștilor și a publicului, acele opere ale întâlnirilor performative, vii, precum pictura și teatrul. Fotografia și filmul, mereu mediate de tehnologie, deci cu o ontologie mai săracă, dar cu o putere mai mare de a fi accesibile unui public mai larg, erau, în viziunea sa, nonauratice. Îți răpeau sentimentul unui „aici și acum” – care definește aura – dar îți lăsau impresia că poți reveni oricând la ele, pentru că sunt mereu la îndemână, în așteptare, disponibile oriunde. Așa au devenit și relațiile noastre digitale. Mereu mediate, interacțiunile noastre sunt „amiciții digitale”, nonauratice. „Ești prietenul meu în social-media”, dar necunoscutul meu în viața reală. Să fi prins Socrate zilele prieteniilor virtuale ar fi zis că nici Apollo nu ne mai salvează, nici Dionis nu mai are vreo putere asupra noastră. Și adevărul e că nu mai reacționăm nici la ordine, nici la dezastru, nici la utopii, nici la pasiuni și vicii. Ci doar la forme de singurătate insuportabile care transpar prin oricare dintre acestea. Prieteni în absență, pe Facebook; seduși în virtual, pe Tinder; anonimi în democrații, pe Tik-Tok; reduși la autoportrete alienate și aliniate, pe Instagram. Iată câteva dintre portretele bolnavilor de singurătate într-o lume 2.0, în care greu mai găsești doi oameni care să stea împreună de-a binelea. Selfie-democrația e aici. Și n-a făcut pe nimeni fericit. 

Acest articol despre singurătate este realizat cu sprijinul Kozel, promotor al conexiunilor reale și susținător al comunităților locale.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp