E complicată problemă aceasta cu Siria și e foarte greu să găsești un răspuns satisfăcător, care să te facă să simți că ai înțeles ceva. E complicat de găsit o rezolvare, pentru că de explicat e relativ simplu: e ceea ce se întâmplă când construiești structuri statale artificiale și arunci în același cartier oameni cu religii și concepte opuse, care se războiesc de secole și pentru care cosmetizarea socială nu e un răspuns. Primul război mondial, care rămâne prin definiție tragedia monumentală a absurdității umane, a mai creat o monstruozitate, statele și stătulețele artificiale în Orientul apropiat.
Cam de acolo pornește totul, de la împărțirea imperiului otoman și de la vanitatea obtuză a puterilor occidentale că pot împărți funciar lumea. Melting pot-ul acela a fost de la început exploziv, pentru că nu poți pune laolaltă suuni cu shia cu creștini cu evrei și să te aștepți ca totul să fie ok. Nu a fost și nu va fi prea curând, asta e constatul trist. Putem încerca savant să găsim tot felul de motivații religioase, sociale, culturale, dar în esență, realist vorbind, artificializarea geopolitică nu a funcționat. Nu a funcționat nici când Israelul a rămas singur înconjurat de anticorpii statelor arabe, nici când căutarea identității palestiniene a creat tragedii. Și nici acum, când Siria a explodat dintr-o frumoasă primăvară arabă într-un nou accident de laborator la cheremul unor nebuni.
Iar dacă te uiți mai atent, toate au legătură: întreg secolul 20 a fost o luptă pe zone de influență între reprezentanții religiilor universale și misionare, puterile pragmatice SUA și Rusia, dictaturile islamice de stânga, dictaturile seculariste și misionarii extremiști ai califatului originar al lui Mahomed sau Al Bakr. Totul combinat cu resentimentul arabilor față de islamiștii ne-arabi, de complexul de inferioritate shiit, manifestat prin nevroză iraniană, și creațiile mileniariste fanatice întruchipate după invazia rusească din 1979, care a dus la nașterea unui șarpe cu două capete, Al-Qaeda și Isis, sau de conflictele statului Israel cu cei din jur.
Așa că dacă te uiți atent, Siria e fotografia nefardată a acestor anxietăți religioase, amestecate cu lideri autocrați, puteri oportuniste, facțiuni rebele, alte facțiuni rebele (kurzii), soldați religioși racolați din wahabism sau din trupele pline de resentimente ale suuniților irakieni. Iar populația obișnuită e pe undeva la mijloc, omorâtă cu gaze, cu bombe, toate în numele a ceva. Dictatorul sirian, care e pe o poziție de forță după alierea cu Rusia și Iranul, nu mai are demult scrupule, în timp ce puterile din afară nu au cum să renunțe la influență: Rusia nu poate, pentru că revine în zonă după dezastrul din Afganistan (1979), și după ce în istoria ei rupsese din Turcia și ajunsese până aproape de India și Imperiul Britanic (asta după ce în istoria ei reușise să iasă de sub influența hoardei de aur islamizate), SUA nu se mai poate retrage și nu mai poate închide ochii la genocid, cu toate păcatele din trecut (pentru că vrea să fie egală cu eticheta de autoritate morală mondială pe care o poartă), iar Iranul își continuă războiul cu wahhabismul saudit, sprijinindu-l pe Assad; iar Turcia visează și ea la ce a fost odată, când conducea lumea asta.
The Economist, scriind despre atacul chimic, vorbea despre avioanele care odată ce au aruncat încărcătura, s-au întors din drum ca să mai arunce niște bombe asupra unei clinici care trata supraviețuitorii.
Cam asta e peisajul, de sus. Jos e un infern care spune multe despre cum tolerăm lipsa de umanitate și unde, de la începutul războiului, au murit 55.000 de copii.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.