Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de trei ani. De astăzi vă invităm să ascultați editorialele audio publicate pe platforma noastră, dar și să testați viitorul tehnologiei, implementăm conversația vocală direct în browser, apăsând pe butonul de microfon poți cere acces. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Sora mea a trecut printr-un interviu de angajare. „- Care este cel mai mare defect al tău?” Răspunsul l-a iritat pe omul de la de HR: „- Perfecționismul”

Recrutare

Foto: Guliver/Getty Images

Câți dintre noi nu sunt ferm convinși că a ne trece perfecționismul la categoria „calități“ e o mișcare înțeleaptă? Câți dintre specialiștii în HR nu-și petrec timpul căutând candidatul perfect printre cei pe care-i recrutează? Citim scrisoarea de intenție a cuiva, descoperim o greșeală de redactare și care-i primul gând pe care-l avem? „A greșit, până și într-un asemenea mesaj! Nu, nu este omul potrivit!“ Din păcate – pentru noi ca persoane, pentru organizația în care activăm și pentru societatea în care trăim – suntem bântuiți de căutarea perfecțiunii, atunci când angajăm persoane necunoscute, când conducem o echipă sau când evaluăm și răsplătim munca. 

Sora mea a trecut de curând printr-un interviu de angajare, iar când intervievatorul a întrebat-o ce defecte are, a îndrăznit să spună că unul dintre acestea este perfecționismul. Moment în care interlocutorul a reacționat iritat, spunând că asta-i o mare prostie: „Perfecționismul este o mare calitate și nu se cade să luăm în derâdere astfel de aspecte.“ Desigur că sora mea, care se afla acolo într-o postură oarecum de inferioritate, nu a combătut viziunea specialistului în resurse umane – dar abia a așteptat să-mi povestească experiența, în speranța că s-ar putea face ceva în acest sens. Și convingerea mea este că, da, se pot face multe în acest sens. Iar primul pas este să analizăm toate miturile care preamăresc perfecționismul și să vedem ce este el, de fapt, și de ce nu este, sub nicio formă, o calitate.

Așa cum se întâmplă cu cele mai multe dintre ideile noastre fixe, acestea își au rădăcina pe meleagurile copilăriei noastre. În copilărie, a trebuit să găsim modalități prin care să ne protejăm de umanul din noi – de vulnerabilitate, durerea sufletească, dezamăgiri și respingeri (spun că acestea reprezintă umanul din noi, deoarece cu toții le trăim mai mult sau mai puțin conștient, chiar dacă ne-am dori din răsputeri să nu fie așa). Iar printre strategiile de autoprotecție pe care le foloseam se numărau: fuga de emoții, supraraționalizarea, comportamentele dependente, evitarea greșelilor. Toate acestea funcționau ca niște armuri de invulnerabilitate, prin care ne amorțeam sentimentele și senzațiile, cu intenția de a deveni exemplare umane perfecte. Dar, din păcate, marea problemă (care în fapt este extrem de simplă) sună astfel: viața omului, personalitatea omului, munca și creativitatea omului nu sunt niciodată lipsite de defecte, erori sau vulnerabilități. Astfel, ajungem să ne blindăm cu armura perfecțiunii, sperând în secret că nu vom mai suferi, nu vom mai fi nevoiți să vedem cât suntem de vulnerabili și nici nu ne vom bandaja sufletele rănite, pentru că – dacă nu greșim și decidem mereu corect – suntem invulnerabili. Iar acesta este punctul în care vreau să stăm puțin de vorbă, să facem diferența între „perfecționism“ și „excelență“, să înțelegem ce-i cu aceste armuri pe care le purtăm în jurul sufletelor și care cântăresc cât Casa Poporului. 

Înainte de toate, din punct de vedere psihologic și relațional, perfecționismul este un mecanism de apărare. Nu are nicio legătură cu atingerea obiectivelor sau cu dezvoltarea noastră personală.

Iată ce ne spune expertul internațional în studiul vulnerabilității și al cultivării potențialului personal, dr. Brené Brown: „Perfecționismul este convingerea că, dacă vom face lucrurile perfect sau dacă vom arăta perfect, vom minimiza sau chiar evita suferința provocată de rușine și judecata sau învinuirea din partea celorlalți. Perfecționismul este un zid de 20 de tone, pe care-l construim în jurul nostru, crezând că ne va proteja, când el, de fapt, ne împiedică să fim văzuți așa cum suntem cu adevărat.“

Perfecționismul nu este ceea ce pare – adică o strategie inteligentă de a ne cultiva reziliența și de a ne canaliza efortul în direcția evoluției personale; ci e despre dorința disperată de aprobare și este rezultatul unei educații bazate pe recompense și pedepse. Din păcate, majoritatea copiilor cresc considerând că valoarea lor este dată de cât de bune le sunt rezultatele școlare sau sportive, de câte steluțe primesc în caietul de teme sau de cât de des li se spune „Bravo, ai stil!“ Astfel, undeva pe drumul călătoriei psihologice de la copilărie către maturitate, ajungem să capitulăm în fața acestor idei perfecționiste care ne spun că: „Pentru a fi tu însuți și pentru a fi acceptat în societate, trebuie să faci mereu ceea ce cred, vor sau se așteaptă ceilalți de la tine. Trebuie să fii pe placul celorlalți.“ 

Chiar dacă pare contraintuitiv sau lipsit de logică – fiind fundamentat pe o colecție de mituri și neadevăruri – perfecționismul nu este cheia succesului în viață. Ba mai mult, cercetările din domeniul culturii organizaționale și al psihologiei relaționale ne arată că perfecționismul împiedică atingerea rezultatelor. În schimb, este calea sigură către depresie, anxietate, dependențe, teama de a încerca lucruri noi și teama de eșec.

Majoritatea clienților care vin la mine în terapie îmi spun că folosesc perfecționismul ca mijloc de evitare a rușinii (a sentimentului că ei, ca indivizi, nu sunt demni de acceptare, respect și iubire, dacă greșesc). Dar, adevărul adevărat este că perfecționismul reprezintă o formă de rușine.

Excelența și atingerea potențialului personal înseamnă să ieșim din zona de confort, să o dăm în bară, să greșim, să cădem și să ne întâlnim cu temerile și îngrijorările noastre, pentru ca mai apoi să ne ridicăm și să ne scuturăm de limitările psihologice, după care să o luăm de la capăt până când ne iese ceea ce ne-am propus. Însă, un astfel de proces este imposibil dacă suntem împlătoșați în armura perfecțiunii – pentru că este incredibil de grea și de epuizantă. Iar dacă nu îndrăznim să renunțăm la aceasta, vom ajunge să renunțăm la propria viață.

Tot cercetătoarea dr. Brown ne ajută să înțelegem și modul în care ne manipulează perfecționismul. Credința bazală a persoanelor cu gândire perfecționistă e următoarea: „Dacă arăt perfect și mă port impecabil, pot evita sau minimiza trăirea emoțiilor negative – jena, vinovăția, umilința, gelozia, rușinea, frustrarea – și ceilalți nu mă vor judeca sau respinge.“ Dar gândurile de acest gen sunt autodistructive, pentru că ne îndepărtează de esența noastră umană și ne fac să ne robotizăm. Omul nu este și nici nu trebuie să fie perfect. Perfecționismul înseamnă control, nefericire și îmbolnăvire psihică, emoțională și trupească. Aceste voci din mintea noastră ne spun că niciodată nu suntem suficient de buni, de pregătiți sau demni pentru a primi ceea ce ne dorim de la viață. Iar la finalul fiecărui an, observăm cum am mai pierdut 12 luni din viață stând pe loc și așteptând momentul perfect pentru a ne lăsa văzuți și a îndrăzni să facem ceea ce vrem sau ne dorim să facem.

Conversațiile asumate, dificile și nu tocmai confortabile despre perfecționism sunt imperios necesare – acasă, la școală și la muncă. Nu ne mai putem crește copiii ca pe niște maimuțe care primesc câte o recompensă după fiecare mișcare corectă; nu ne mai putem educa elevii prin rușinare și pedeapsă, pentru că au greșit datorită faptului că sunt ființe umane; și, de asemenea, nu ne putem selecta angajații pe criterii specifice roboților. Oamenii au nevoie să greșească pentru a învăța, pentru a inova și pentru a-și transforma visurile în realitate. Dacă ești părinte, educator sau lider de companie, îndrăznește să-i inviți pe cei din jurul tău la un dialog deschis despre perfecționism, despre cum se manifestă acesta și despre cum diferă de eforturile sănătoase pentru excelență. Familiile, școlile și companiile în care astfel de discuții sunt posibile reușesc să facă schimbări profunde în modul lor de funcționare, au o mai bună relaționare psihologică și emoțională, își cresc performanțele și resimt o mai bună calitate a vieții.      

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Andrei B check icon
    Dl. Gáspár a intuit perfect aici deosebirea între „perfecționism” și „excelență”, dar a analizat doar primul tip. Poate ar merita analizată însă și a doua categorie de oameni, să le zicem perfecționiștii „nativi”, cei care au o mare sete de frumos și de armonie, și chiar sunt în stare să creeze în jurul lor, atât cât pot ei, astfel de energii, relații, obiecte, valoare în general. Iar problema este că puterea lor și implicit aura de frumos și armonie din jurul lor este firesc limitată, deci restul interacțiunilor, majoritatea din păcate, se desfășoară într-o lume evident imperfectă, care nu le aduce o satisfacție pe măsura aspirațiilor lor. Astfel de perfecționiști trebuie să se bazeze pe propria imaginație pentru a-și acoperi așteptările și măsura fericirii sau nefericirii lor depinde mult de modul în care pot simți ceea ce și-au imaginat.
    • Like 0
    • @ Andrei B
      Ceea ce descrieti dumneavoastra este exact opusul perfectionismului.

      Va dau un exemplu stupid - mie mi s-a indus de la o varsta frageda (6-7 ani) ideea ca nu pot sa dansez, si ca verisoara mea e o super talentata in domeniu.

      Asa ca nu ma ridicam niciodata sa dansez, pana cand, pe la vreo 17 ani am dat de un baiat care chiar stia (facea dans sportiv), care mi-a zis: Cum adica nu _poti_ sa dansezi? Canti la tobe (da, am fost un copil de cosmar), canti opera (da, am fost un copil de cosmar, va imaginati ce traiau bietii vecini), deci ai si simtul ritmului si ureche muzicala. Cum adica nu POTI sa dansezi?

      Pai, zic eu, uita-te la E., ce face ea cand danseaza e extraodinar, si nu depune nici un efort, totul ii curge...

      Pe dracu', zice el. Stie doi pasi de sarba, hora de mana si Meniaido, Punem pariu ca o scot la o salsa si isi innoada picioarele?

      Ca nu te apuci acum sa ii rupi picioarele vara-mii, mai baiete.

      Nu, zice el, dar o scot ca sa vezi ca nu e 'excelenta' si nici super talentata. Stie ce stie, face bine ce stie, dar that's it. Daca face doua greseli la un dans nou o sa se lase pagubasa. Ca nu stie sa rada de ea insasi, asa cum ai face-o, de exemplu, tu - prezumtia de excelenta lipsita de efort conduce la lene. Daca nu se descurca, dansezi cu mine?

      Si, intr-adevar, nu s-a descurcat. Iar eu am aflat cu stupoare ca statusem degeaba jos la toate petrecerile si nuntile (sau, ma rog, dansam numai cu tata care e chiar afon, deci macar ne faceam de ras amandoi), si imi facusem sange rau degeaba.

      Exista, intr-adevar excelenta, dar nu e niciodata fara efort. Diferenta intre excelenta si perfectionism este faptul ca perfectionistul, in exemplul de mai sus, verisoara mea, renunta atunci cand greseste. Si nu se mai apropie de chestia care l-a facut sa greseasca.

      Nimeni nu imprastie numai frumos si armonie non-stop. Asteptarea ca macar s-ar putea asa ceva, sau invinovatirea altora nu ajuta. Omul excelent, in orice materie, e relaxat. Nu il deranjeaza ce au de spus unii si altii, isi vede de treaba, se bucura de ce face - perfectionismul este boala in care iti vezi viata prin ochelarii de cal ai altora.
      • Like 0
  • Cristina check icon
    La asa intrebare, asa raspuns.

    Din punctul meu de vedere, ca manager angajator, o intrebare de tipul asta nu aduce nici o valoare interviului. Nu vine cu nici o informatie relevanta pentru angajator si ar cam trebui sa dispara.

    Pe de alta parte, tipul asta de raspuns poate fi interpretat ca lipsit de onestitate. Care este cel mai mare defect al tau : ma implic prea mult, fac prea multe, perfectionismul etc.. dau senzatia ca in loc de a raspunde onest incerci sa vinzi o calitate sub forma de defect.

    De acord cu argumentatia in ceea ce priveste perfectionismul, nu e in nici un caz o calitate, si raspunsul persoanei HR nu a fost cel mai indicat, dar probabil a interpretat raspunsul ca unul lipsit de onestitate, ceea ce as fi facut si eu. Daca era un raspuns complet : cand am un deadline strict, si vreau sa iasa prezentatea, task-ul etc din cauza faptului ca vreau sa iasa totul perfect prefer sa nu respect deadline-ul, as fi inteles partea negativa, dar a raspunde printr-un cuvant la intrebarea asta este interpretabil.

    Suntem oameni si gresim, dar situatia de la care a pornit articolul nu a fost bine gestionata de ambele parti. Un pic mai multe detalii cand s-a dat raspunsul ar fi facut persoana de la HR sa inteleaga si aspectele negative ale perfectionismului, si de unde vine raspunsul. De asemenea, persoana de la HR putea sa intrebe de ce spui asta in loc sa desconsidere raspunsul.

    Sfatul meu pentru sora nu ar fi fost un articol in care sa explic toate relele perfectionismului, care oricum nu va fi citit probabil de responsabilii HR ci cum poate comunica mai eficient in astfel de situatii.
    • Like 1
  • Problema e ca sora ta a vazut de prea multe ori Trainspotting si intervievatorul niciodata
    • Like 0
  • altfel de raspuns la întrebarea respectiva. cel mai mare defect al meu" sunt OM și cu cine nu merita"
    • Like 0
  • Perfecționismul este o boală veche a omenirii, de mii de ani și a generat prețuri uriașe pt. diverse realizări. De când a apărut industrializarea, această manie s-a blocat la paroxism până în prezent când în toate firmele, de la cele mici până la (mai ales) multinaționale acesta e o normă obligatorie, ca să nu vorbim de locurile în care într-adevăr e necesar, cum ar fi ind. atomică, aero-spațială, etc. Restul......sunt doar constatări utile dar neaplicate de nimeni.
    • Like 0
  • Regret amarnic ca nu am plecat din țară imediat dupa lovitura de stat...
    • Like 2
  • Alien check icon
    O noua dovada ca "expertii" in RH, ca si managerii care ii angajeaza trebuie reciclati.
    Pe de alta parte, ceea ce scrie autorul lagat de perfectionismul la copii l-am citit in doua studii separate si concluzia era aceeasi - copiii educati sa fie perfectionisti si sa aiba premiul I cu coronita tind sa devina adulti conformisti si incapabili sa iasa din zona de confort si sa-si asume riscuri in general. Unul dintre studii fusese facut relativ recent in US pe baieti vs fete, si celalalt mai vechi, gen anii '90 in UK intre cei din scolile publice si cele private. Din pacate insa nu le mai gasesc.....
    Ar fi interesant daca autorul ar da linkuri sau referinte exacte catre studiile pe care isi bazeaza concluziile, pentru cei care vor sa aprofundeze subiectul.
    • Like 3
  • În ţara lui "las-că mere şi aşa, ne-am obişnuit cu ea!" perfecţionismul este rara-avis, a fost dresat bine HRul ăla, părerea mea.
    • Like 0
  • nu suport tampitii!!
    • Like 1
  • mike mike check icon
    Fix in cot ma doare de parerile celor de la HR care se dau rotunzi ca sunt mari psihologi si inteleg ei natura umana. Le-as recomanda celor de la HR sa aiba mai mult umor, in primul rand, pentru ca umorul este o trasatura tipic umana. Daca vor sa angajeze roboti deja programati, go ahead, no problem. Este la fel ca intrebarea aia imbecila pe care ti-o adreseaza un sef mare: "unde te vezi in 5 ani?" Raspuns: "in locul dumneavoastra". Sefii se supara degeaba pentru ca dupa 5 ani pot exista doua situatii: fie le luam noi locul iar ei sunt concediati, fie ei avanseaza pe alta pozitie mai buna, iar noi le luam locul.
    • Like 3


Îți recomandăm

Nicolle Birta

- Maman, c'est du vrai chocolat? (mami, este ciocolată adevărată?). Întocmai ca în povești, băiețelul își lipise nasul roșu, înghețat de frig, de geamul vitrinei frumos decorate, cu prilejul Sărbătorilor de iarnă. - Mais bien sûr c'est du vrai chocolat, (desigur că este ciocolată adevărată), îi răspunsese mama.

Citește mai mult

Povestile Cristinei autografe

„Pe cerul albastru, într-o casă de nori mare și albă, trăiau șase norișori frați. Cinci dintre ei erau gri, iar unul era roz. Cei gri făceau mereu glume pe seama celui roz, pentru că era altfel. Nu numai că era roz, dar atunci când norișorii făceau ploaie, el nu putea să stoarcă nici măcar o picătură. Oricât de tare se străduia. Și toți norișorii râdeau de el...”

Citește mai mult

Eataly

„Am lucrat mulți ani pentru a alege mici furnizori excelenți din Sicilia, Sardinia, Calabria, din toate regiunile din Italia. Am reușit să conving furnizorii să producă mai mult, dar la același standard de calitate. Și să le scriu și spun povestea, să le creez noi ambalaje și tot programul tehnic pentru a face față birocrației. Acum avem 2.000 de furnizori, foarte, foarte mici”, spune Oscar Farinetti.

Citește mai mult