Spectrul falimentului și o lebădă neagră la orizont

foto: Vadim Ghirda / AP / Profimedia

România se confruntă cu un risc major și previzibil de a intra în incapacitate de plată, și este bine ca electoratul să perceapă exact că asta înseamnă nu doar că salariile și pensiile nu vor mai putea fi plătite chiar și la nivelul ”înghețat”și că o serie întreagă de alte cheltuieli vor fi foarte greu de suportat. Este de salutat semnalul de alarmă tras de președintele Senatului, care a vorbit deunăzi public de acest risc, deși Guvernul ar trebui să fie acela care să abandoneze orice discurs ambiguu și să informeze electoratul în acest sens. Pentru că de ani, din rațiuni electorale, populației i s-a indus percepția că totul este în regulă, că nu vor crește taxe și impozite fără absolut niciun argument valabil care să justifice așa ceva, va fi foarte greu ca, în scurt timp, măsurile inevitabile de austeritate să fie înțelese.

Am ajuns în această situație limită pentru că nu am gândit la furtună pe timp de vreme bună, nu am pus bani deoparte și am preferat calea ”ușoară” a împrumuturilor până când doar dobânzile care trebuie plătite au urcat la nivelul deficitului maxim admis de normele europene. La asta politicienii au adăugat, până la saturație, costuri rigide cu salariile și pensiile, până când spațiul fiscal a dispărut cu desăvârșire. Pentru a da fundamente ”științifice” unei astfel de greșeli evidente, s-a încercat teoretizarea unui soi de perpetuum mobile, de genul mărim salarii și pensii din pix, după care privații n-au ce face domne, măresc oferta să câștige bani, noi îi luăm înapoi la buget, mărim iar salariile și tot așa. Pe scurt, cererea internă a fost stimulată masiv până a scăpat de sub control pentru că oferta internă de bunuri și servicii era imposibil să-i facă față. Și-atunci, s-a orientat firesc către importuri, către mașini germane sau Tesla, către telefoane ultimul răcnet și, din păcate, și către produse de strictă necesitate din import. Cu bani mulți în buzunar, oamenii nu s-au mulțumit cu salariul și au contractat credite fără grija zilei de mâine, replicând la nivel micro lipsa de prudență a statului ai cărui cetățeni sunt. Pot fi ei învinuiți,? Evident că nu. Este utopic să credem că majoritatea au educația financiară necesară să nu cadă pradă tentațiilor de moment. Nu există așa ceva.

Din cauza reaprinderii inflației a apărut însă un fenomen advers periculos. Împovărați de rate la împrumuturile pe care nimeni nu i-a forțat să le contracteze, cu costuri crescute la întreținere, cu obiceiuri de consum de vremuri bune, mulți au constatat că nu mai ajung banii. Și, partea proastă, și guvernanții au constatat același lucru. Omenește vorbind trebuie găsit un vinovat, nu-i așa? Și s-au găsit mai mulți. De vină sunt multinaționalele, băncile, companiile de telefonie mobile, companiile de electricitate și gaz, străinii care nu plătesc suficiente impozite, economia de piață în general, serviciile de informații, statul parallel și așa mai departe, adică toți ăștia care fie scumpesc bunurile și serviciile, fie nu mai cresc salariile ca lucrurile să meargă la fel. Vinovați sunt străini și ”sistemul”. Aceasta este, în opinia mea, cauza avântului curentului nationalist, a zisului suveranism, cu accente dacopate. Lumea caută un salvator, și cred că l-au găsit în pofida discursului său delirant, când el poate fi groparul ce poate grăbi sfârșitul în luna mai a anului curent. Mai ales că nu este nicio coincidență în faptul că, imediat după ce alegerile care au dat pe locul 1 un personaj bizar, care vorbește de industria calului și conducta de apă salvatoare între multe altele, a survenit și retrogradarea perspectivei la negativă, din partea primei agenții de rating. Cum altfel decât negative, ar fi putut fi, în astfel de condiții? 

Dobânzile la împrumuturi au urcat continuu, la maxim european, și numai anul acesta deficitul ce trebuie finanțat se ridică la colosala sumă de 50 de miliarde de euro. Cu alte cuvinte, la atât se ridică costul lipsei de chibzuință și să ne gândim fiecare dacă banii au fost bine folosiți, sau dacă, așa cum arată situația celuilalt deficit, de cont curent, nu cumva am crescut cu ei economiile altor țări. Întrebarea este, evident, retorică. Deocamdată, deși tabloul este unul negru, chiar întunecat, există speranța că o vom scoate la capăt într-un efort întins pe 7 ani, nu ca să mai trăim la fel cum am făcut-o, dar măcar să ne mai putem împrumuta pentru a ne rostogoli datoriile.

Partea proastă este că, așa cum ni se-ntâmplă de obicei, iar suntem prinși de timpuri extrem de vulnerabili la șocuri externe. Dacă în ce privește situația bugetară și de cont curent catastrofală nu putem vorbi de o lebădă neagră, pentru că avertismente au fost pe cât de nenumărate pe-atât de ignorate, un raport recent al analiștilor JP. Morgan vorbește despre riscul unui sudden stop și nominalizează România printre cele mai vulnerabile state. Ce înseamnă asta? O scădere bruscă și chiar întrerupere a fluxurilor financiare care susțin creșterea economică în state dependente de aceste fluxuri. Cauza care ar putea determina așa ceva nu mai ține de politica economică internă. Acum este vorba de politica economică a SUA și a președintelui Donald Trump, care prin creșterea tarifelor vamale și promisiunea reducerii taxelor, atrag investițiile acolo. Așa ceva ar fi bomboana pe colivă pentru noi care ne-am putea confrunta cu ieșiri nete de capital, după ce accesul la împrumuturi e deja prohibitiv. În primul rând, cererea de valută crește brusc, ducând la o devalorizare a monedei naționale și antrenând scăderea rezervelor. Banca centrală poate crește dobânda pentru a stopa hemoragia financiară, cu creșterile de dobânzi subsecvente. Criză financiară, recesiune, criză economică. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp