Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Speranța nu poate fi pusă pe pauză, nici măcar în vreme de pandemie. Încurajări de la Eroinele care înfruntă cancerul

Hospice, Casa Sperantei

Mi-a scris doamna Gina un mesaj zilele trecute, mi-a arătat florile din grădină și m-a întrebat dacă suntem bine, eu și mama care-i în Italia, la fel ca nepoții și copiii ei. Eu navigam printre bilanțuri, breaking news-uri despre starea de urgență prelungită, mărturii de la medici și pacienți despre ce se întâmplă prin spitale. Nu am știu cum să o încurajez pe Gina, pentru că în tot tăvălugul ăsta pe care nimeni nu l-a anticipat, cancerul se întâmplă în continuare. Gina tot așa se prezintă, "Gina cu cancer", că sunt două-n sat și să nu le confunde lumea.

Am întrebat-o dacă nu știe vreo rețetă de pâine fără drojdie, că abia văzusem pe Facebook o fotografie cu o pâine grăsană și rumenă și pofteam puțin. Când am văzut cu cât entuziasm zice de pâine, nici nu i-am mai povestit că de fapt mie nu-mi merge cuptorul și, nici dacă mergea, nu m-aș fi apucat de copt. Dar se simțea utilă și asta-i lipsește aproape cel mai tare de când cu nebunia asta, simțul utilității pe care-l avea la HOSPICE. 

Dar cel mai mult îi este dor de prietenele ei, celelalte paciente care veneau la Centrul de Zi HOSPICE. Altă dată, le-ar fi spus "colege de suferință", dar de când cu terapia – și de grup, și individuală – și de când a avut un întreg sistem de sprijin, Gina se prezină ca Eroină. Toate doamnele care vin la Centrul de Zi HOSPICE se identfică așa, Eroine. Și-au însușit termenul ăsta, au alergat la maratoane cu Eroine scris pe spate, s-au semnat așa în scrisori și acum i-ar spune în față oricui le-ar privi chiorâs, ca și cum cancerul ar fi molipsitor, "Noi nu suntem victime, suntem luptătoare, suntem Eroine".

Gina face în continuare botoșeii și ciorapii de lână, și portocalii, și verzi, și cu dungi, și cu modele complicate, și cu sclipici, zeci de perechi care-și așteaptă familia plecată în străinătate. Împletește Gina în fiecare seară, așa, cu mâna care-o doare, că i s-a făcut cât un butuc după operație. Doar în curte o mai ajută mama ei, care-i argint viu la 92 de ani și se laudă că a răcit ultima oară prin '79.

Doamna Ioana, altă Eroină, își roagă fiica să scrie un mesaj pe grupul de Facebook. Să mulțumească tuturor, să spună că îi e dor de toată lumea de la HOSPICE, că stăm la distanță acum ca să ne îmbrățișăm mai târziu. Că primul drum pe care îl va face când vom fi în siguranță va fi la HOSPICE. Și așa, măruntă cum e, va merge cu pas săltat de bucurie pe malul lacului și nu se va opri din țopăit până la clădirea verde-crud de pe Tămâioarei.

Doamna Ana croșetează în continuare cele mai colorate și călduroase pături, niște flori și poate ceva cu pisici. Neparat și niște broșe cu speranță. Mioara sigur și-a schimbat iar culoarea la păr, așa cum face în fiecare săptămână, i-am promis cândva că ne facem verzi amândouă și-o să mă țin de promisiune cum ne vedem. Doamna Grația a scris și ea pe grup, pentru ea "HOSPICE Casa Speranței este speranță, bucurie, continuitate, echilibru, însănătoșire, acceptare, încurajare, susținere, iubire,prietenie, bucurie, neuitare, apreciere". Nici nu ar vrea să își închipuie cum ar fi fără.

Emilia ne promite că atunci când ne vom revedea, o să ne cânte iar "Zaraza", și mai frumos decât a făcut-o pe scena Ateneului. Atunci când ne reîntâlnim, o să deschidă brațele fix ca un elicopter, ba nu, ca un avion de luptă, ca o gâscă protectoare care-și apără puii. Doamna Zăvod își amintește că anul trecut, fix în perioada asta, făcea antrenament în Herestrău, cu tricoul pe care scria Eroină. Mai apoi avea să treacă linia de finiș a unui semimaraton, la 73 de ani. Nu oricum, alături de încă 50 de Eroine, pentru că asta le definește mai mult decât un diagnostic oncologic.

Buni, așa îi spune toată lumea din HOSPICE, așteaptă nunta din vară a nepotului. Buni are 82 de ani și știe sigur că va purta o rochie verde-smarald. Are niște pantofi de piele frumoși, i-a dăruit cineva acum vreo 25 de ani și a avut mare, mare grijă de ei. Nici nu se mai fac pantofi ca atunci. A primit proteză de sân la HOSPICE și sutien special, sigur va fi cea mai faină prezență la nuntă. Zice că dacă se mai dă și cu ruj roșu, să nu arate a cancer, o eclipsează până și pe mireasă.

Eroinele, femeile curajoase care înfruntă cancerul, știu bine cum e să primești o veste neașteptată. Nimic nu te-a pregătit pentru asta, nimeni nu a anticipat ce va urma și nimic nu va mai fi așa cum știai tu. Au mai trecut toate prin asta și acum trec din nou, odată cu epidemia de Co-Vid19. Doar că, în afară de virus, ele înfruntă în continuare cancerul. Boala e tot acolo, mâna e umflată tot cât un butuc de la limfedem, tot doare. Cancerul nu stă la distanță, nici măcar acum. Dar nici empatia, speranța și grija noastră pentru pacienții noștri. Cele două spitale HOSPICE rămân deschise, ca și până acum, 24/24, iar medicii, asistentele și infirmierele noastre sunt lângă cei care au nevoie urgentă de îngrijire medicală și care sunt extrem de vulnerabili. Cu Eroinele nu ne mai vedem la Centrul de Zi, stăm la distanță acum, să ne putem îmbrățișa mai târziu, așa cum spuneau ele. Dar ținem legătura cu ele la telefon și ne-am mutat în online, pentru că terapia nu poate fi pusă pe pauză. Pe lângă asta, pe grupul Eroinelor de la Centrul de Zi, împărășim rețete, gânduri, anxietăți, sfaturi și poze cu flori, avem nevoie de puțină primăvară. Ba chiar am primit și ceva sfaturi despre viața amoroasă. Cancerul li s-a pus de-a curmezișul Eroinelor, dar nu le-a știrbit deloc umorul. Glumesc că anul ăsta e greu, dar în 2021, după atâta izolare, sigur avem o grămadă de botezuri. Deja se fac planuri, că nea Cristi va trebui să danseze cu toate, pe rând. Că după 10 operații de cancer și cu un picior amputat, nea Cristi tot e un dansator excelent. 

Pacienții de la HOSPICE, și copii, și adulți, fac mai multe pentru noi decât am putea face noi vreodată pentru ei. Sunt vremuri grele pentru toți, virusul ăsta a afectat întreaga societate, dar pacienții HOSPICE – printre cei mai vulnerabili în fața pandemiei – nu și-au pierdut speranța. Iar acest lucru se datorează tuturor celor care au crezut că mai sunt atât de multe de făcut, chiar și după un diagnostic servit cu răceală și cu "nu se mai poate face nimic".

Cancerul nu poate fi pus pe pauză. Nici terapia, tratamentele pentru durere, îngrijirea medicală. Toate sunt gratuite, dar HOSPICE are nevoie de sprijin să continue. Se zbate să nu abandoneze pacienții bolnavi de cancer, despre care se vorbește din ce în ce mai puțin în toată vâltoarea asta. Așa că e mare, mare nevoie de implicare și de sprijinul comunității.

- Donează direct pe Facebook aici: https://bit.ly/CancerulNUstaladistanta

- https://www.hospice.ro/doneaza/

- Cont RAIFFEISEN BANK (SWIFT: RZBRROBU) – RO30 RZBR 0000 0600 1220 1968 (RON), CUI: 4921504 – Fundaţia HOSPICE Casa Speranţei

- SMS la 8844 cu mesaj TIMP (cost 2 euro)

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult

RetuRO

Sunt pline rețelele sociale cu postări ale oamenilor care descriu că simt furie, frustrare, neputință, când văd deșeuri în Lacul Roșu sau lacul cu nuferi din Ipoteștii lui Eminescu, în stațiuni montane sau pe litoral. Le vedem peste tot - pe stradă, pe marginea drumurilor naționale, în tren, din tren, pe lângă calea ferată, în grădinile blocurilor, în gropile de gunoi de la marginea satelor, pe albiile pârâurilor și râurilor, în păduri.

Citește mai mult