Foto Guliver/Getty Images
Din anii '90 România a anunţat, prin lideri politici, opţiunea occidentalizării şi a intrării în clubul elitelor care dirijează aria globalizării. Aderarea la NATO şi UE a echivalat cu faptul recunoaşterii de către „centrul lumii” că avem potenţial pentru a ne alătura. Nu ştiu cât de convergenţi suntem cu partenerii noştri în tendinţe ce ţin de legislaţie, justiţie, economie, sănătate sau educaţie. Nu ştiu dacă în 17 ani de NATO şi 13 ani de UE am reuşit să ne armonizăm cu partenerii din orchestră. Nu ştiu dacă decalajele tehnice, instituţionale, legislative s-au micşorat sau dacă am reuşit să ne apropiem de standardele lor de viaţă. Ştiu că avem o prezenţă utilă şi recunoscută în NATO, că de asemenea parteneriatul strategic cu SUA funcţionează bine. Am aflat recent că nu îndeplinim încă niciun criteriu pentru aderarea la Spaţiul Schengen. E bine, nu e bine? Mai ştiu că nimeni nu este perfect şi că obţinerea sincronizării nu este sinonimă cu clonarea strategiilor partenerilor.
Evenimentele sociale care s-au succedat cu repeziciune, după genunchiul apăsat cu brutalitate timp de 9 minute pe gâtul afroamericanului George Floyd, au arătat că la civism ne aflăm în defazaj faţă de parteneri. Iar uneori suntem chiar decuplaţi de la unele valori civice care animă astăzi societatea civilă occidentală. În marile oraşe din SUA şi Europa Occidentală moartea lui Floyd a declanşat valuri de manifestaţii de protest faţă de metodele opresive ale poliţistilor şi împotriva rasismului. La noi a fost linişte.
La ei am asistat practic la o spirală a exprimării, prin mesaje dintre cele mai hotărâte, a dezaprobării rasismului. Presiunea a fost atât de mare încât majoritatea analiştilor apreciază că raporturile majorităţii cu minorităţile rasiale în viaţa de zi cu zi trebuie regândite. Rasismul este încă o prejudecată, mai mult sau mai puţin ascunsă, în mentalul multor cetăţeni. Fără nicio îndoială în societatea americană există o prăpastie între politicile declarative antirasiste şi comportamentele instituţionale sau cele cotidiene. Schimbări vor avea loc, unele dintre ele au şi fost anunţate.
La noi linişte în spaţiul public, fără manifestări de solidarizare. Mai mult, problemele structurale ale rasismului american şi manifestările actuale au fost ocolite de către media. Ar fi fost poate un bun prilej pentru o analiză raţională asupra antigipsismului din România, a politicilor publice pentru diminuarea acestuia. Dezbaterile s-au oprit mai mult asupra mişcărilor de protest ieşite de sub control şi care au derapat în agresivitate, violenţă, distrugeri. Momentul de apogeu al talkshow-ului a fost încercarea de a apropia, până la suprapunere, violenţele din SUA şi mitingul din 10 august 2018 din Piaţa Victoriei. Un adevărat exerciţiu de suprarealism.
La ei manifestaţiile antidiscriminare s-au continuat cu acţiuni de debulonare sau doborâre a unor statui de pe soclu. Ele sunt simboluri ale unei epoci extrem de nefaste pentru populaţia de culoare. Statuile îndepărtate în aceste zile din SUA, Marea Britanie sau Belgia simbolizează trecutul colonial, dar şi sclavagismul populaţiei de culoare. Aşa cum au fost gândite, construite şi amplasate ele transmit un mesaj pozitiv „din timpul vremurilor de aur” pentru ţările colonizatore. Astfel, statuile sunt într-o profundă disonanţă cu memoria populaţiei de culoare sau a afroamericanilor. Această perspectivă de revizuire a memoriei publice a istoriei identitare presupune recunoaşterea identităţii celor oprimaţi şi discriminaţi. Deosebit de important este faptul că acest proces este susţinut de segmente ale intelectualităţii şi mass media. Indiferent dacă sunt sau nu de acord cu dărâmarea statuilor, se remarcă o opinie comună a actorilor care participă la dezbatere. Memorializarea publică a istoriei este diferită de istoriografie. Simbolurile publice ale sitoriei unei ţări trebuie să se conformeze valorilor civice dominante.
La noi, elita neoconservatoare transmite analize ale exploziilor sociale identitare în care stimulii reali ai revoltelor sunt minimalizaţi sau înlocuiţi cu opinii ideologizate. Aşa de exemplu, putem citi că în spatele revoltei stau intelectuali progresişti, că ideologia „corectitudinii politice” îndeamnă la destructurare instituţională şi chiar revizionism istoric. De asemenea, ei mai susţin că moartea lui George Floyd este un accident regretabil, iar cei vinovaţi trebuie să răspundă juridic. Să nu fi citit oare aceşti mesageri că informaţiile oficiale vorbesc despre faptul că, de-a lungul timpului, mai toţi poliţiştii care au avut comportament extrem de agresiv faţă afroamericani, au fost exoneraţi în justiţie? Sau că în România încă dinainte de 1989, orice incident cu violenţă faţă de simboluri evreieşti are ca autori persoane minore sau cu handicap mental şi astfel nu intră sub incidenţa legii. Să nu îşi fi dat seama aceşti analişti că instituţiile represive au întotdeauna grija de a acoperi astfel de incidente cu posibile conotaţii rasiale sau antisemite? Iar motivaţia este simplă: o agresiune rasistă sau antisemită reprezintă o acţiune din ură faţă de celălalt şi nu o manifestare de restabilire a ordinii.
La noi, deşi avem legislaţie, memoria rea a istoriei recente nu dispare. Ea a apărut după 1990 şi astăzi încă secvenţe ale ei se bucură de publicitate. Actori civici mai cu seamă promovează persoane condamnate pentru crime de război în ipostaze eroizante. Uneori administraţia locală se raliază acestei strategii memoriale nedemocratice. Străzi Ion Antonescu sau Radu Gyr (condamnaţi pentru crime de război), busturi ale unor persoane condamnate pentru crime de război (Mircea Vulcănescu, Albert Wass) sau resimbolizarea unor militanţi activi ai extremei dreapta fasciste din România (nume de străzi, cetăţeni de onoare postmortem). Reprezentanţi ai elitei intelectuale, lideri de opinie, jurnalişti vocali confundă cu uşurinţă clivajul, din statutul public al unor persoane interbelice, dintre poziţia politică şi cea culturală. Ei par să nu înţeleagă că legile memoriale interzic publicitatea numai pe considerente ce ţin de statutul juridic sau politic incompatibil cu democraţia. De aceea, ei se străduie să inducă ideea falsă că legea 217/2015 ar practica cenzura scrierilor acestora. Dar nimeni nu se întreabă: dacă poezia proletcultistă nu se înghesuie nimeni să o promoveze, oare de ce există pasiune pentru poezia legionară? De ce după 1990 o parte a publicului a trecut dintr-o extremă în cealaltă?
Din această perspectivă, fragilitatea civismului din România se observă în raport cu Ion Antonescu. De 30 de ani, de fapt 40, sunt curente de opinie care îl imaginează ca pe un personaj eroic, neînţeles sau contradictoriu! În limbajul comun astăzi întâlneşti frecvent expresia “Antonescu cel controversat”. Chiar şi intelectuali de opinie catalogaţi drept progresişti folosesc sintagma. Or ce poate fi controversat la o persoană vinovată de a fi ucis sute de mii de civili pe criterii entice sau rasiale? Asta nu exclude studiul istoriografic despre rolul său în istoria României. Nu îl scoate nimeni din muzee de istorie. Dar nici să îl reprezinti, de exemplu, ca pe un lider politic aureolat de calităţi, aşa cum se regăseşte astăzi într-un muzeu judeţean de istorie. Ion Antonescu este “Ion Antonescu”, aşa cum Hitler este “Hitler”, un personaj din istorie. Iar dacă vrem să interpretăm istoria în consonanţă cu valorile la care am aderat, ei sigur au fost malefici.
Criza socială din SUA, alimentată de rasism, pune în evidenţă faptul că memoria publică a unor importante evenimente din istoria recentă comună a Europei de Vest şi de Est aleargă uneori pe autostrăzi paralele şi în sensuri opuse.
Acest text este asumat de autor în calitate exclusiv privată şi nu reprezintă punctul de vedere al nici uneia dintre instituţiile şi/sau organizaţiile la care acesta este angajat sau la care este afiliat.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
De ce mă intrigă? Pentru că - eu, unul, așa percep - prin asemenea texte și asemenea prezențe publicistice încep să se insinueze la noi temeiul explicit pentru și îndemnul implicit la vandalism "revoluționar", să se insinueze, de asemenea, sub pretextul unor "nobile idealuri", imbecilizarea în masă prin înlocuirea rațiunii cu lozinci și cu "valorile" barbariei.
Asta vă surâde cu gingașă nevinovăție, distinși "republicani", la astfel de malversațiuni vreți să puneți umărul, distinși fondatori, contributori și comentatori, stimați administratori ai platformei?
1. Moartea lui Floyd nu este o dovada de rasism. Mult mai probabil, e o dovada de brutalitate a politiei (raspuns cu forta disproportionat). Tony Timpa, un tip alb, a murit sufocat de politie in 2016, cu genunchiul pe gat/piept timp de 13min. Nimeni nu a reactionat atunci, insa. Putem discuta despre actiunile politiei americane in general - sunt articole care studiaza problema si cele mai bune date arata ca nu exista bias in interactiuni letale, dar exista in interactiunile non-letale. Tema de brutalitate a politiei este, insa, fundamental diferita de cea de rasism, pentru ca nu justifica vandalizarile si divizarea societatii in general.
2. Statuile alea distruse nu sunt nici pe departe toate omagii aduse rasismului. Spre exemplu, monumentul pt Regimentul 54, un regiment care a luptat de partea nordului in razb civil, format exclusiv din oameni de culoare fugiti din sud. Asta-i un exemplu, dar sunt multe. E clar ca mare parte din distrugerea statuilor nu este rationala. Chiar si asa, tema asta poate ar trebui abordata altfel, ca nu toate monumentele trebuie sa elogieze pozitiv trecutul. Poate il pot prezenta asa cum a fost, incat oamenii sa invete din el.
3. M-am saturat de incercarile astea disperate de a lega societatea americana de cea romaneasca si a forta aceleasi teme. Ar trebui sa ne fie rusine ca ne pasa mai mult de vietile noastre decat ale altora cu care avem putina treaba? Poate cateodata trebuie sa ne vedem si noi de treaba noastra si sa-i lasam pe altii sa-si rezolve problemele lor, care chiar nu au tangenta cu noi si in care nu avem de ce sa ne bagam.
Nu credeti ca ridicolul are, pina si el, niste limite?