Anul trecut am început Facultatea de Matematică și Informatică, la Universitatea din București. N-aveam s-o termin, dar în octombrie 2019 nu știam asta. Nici nu-mi trecea prin minte.
Inițierea în mediul universitar, cu toată confuzia și noutatea, eclipsa întrebările de genul: „Chiar mă pasionează domeniul ăsta? Am făcut alegerea corectă?”. Au câștigat ulterior teren, începând cu prima sesiune.
Starea de urgență începută în martie 2020 mi-a oferit răgazul să găsesc răspunsurile și să ajung la decizia de a îngheța anul.
A fost destul de incomod să realizez că poate nu mă cunosc atât de bine, având în vedere că am ales o facultate care nu-mi plăcea. Tot pandemia m-a ajutat să fac pace cu mine în legătură cu asta.
În martie m-am întors acasă, în Vaslui, unde am avut timpul și liniștea necesară să mă afund într-o căutare interioară care părea că nu duce nicăieri, uneori. Undeva prin iunie totuși, am ajuns la concluzia că voi da la jurnalism, tot la Universitatea București.
Rațiunea din spate a fost dintre cele mai simple: am vrut un domeniu care să mă stimuleze să fiu curioasă, mai curioasă decât eram deja. Luna trecută deci, am început această nouă facultate, dar online.
Remușcările au fost acoperite de recunoștința că am avut ocazia să trăiesc primul an în condiții normale. Totodată am căpătat două perspective diferite asupra aceleiași experiențe. Am găsit asemănări și diferențe, părți bune și părți rele.
Cel mai important, am ajuns la câteva observații despre alegerile pe care le fac, motivație și oboseală, facultate și raportul meu cu aceasta.
Anul trecut, pe vremea asta, anxietatea era omniprezentă. Intram zi de zi într-o clădire uriașă, pe care abia o cunoșteam, dintr-un oraș uriaș, pe care abia îl cunoșteam.
Universitatea era un labirint cenușiu în care intram de bunăvoie, fără să știu unde vreau să ajung. Toată lumea știa unde se duce, în afară de mine. Așa credeam eu atunci.
Când reușeam, totuși, să găsesc amfiteatrul unde aveam curs, mă lovea un nou val de anxietate. Deodată eram în câmpul vizual a mai bine de 200 de oameni, din momentul în care intram și până când îmi găseam un loc, dacă reușeam să găsesc unul.
E foarte ciudat când mă gândesc: atunci mă preocupa cât de departe mă simt de toți oamenii din jurul meu și cum aș putea să mă apropii. Acum mă fascinează cât de aproape eram, fizic, de un număr atât de mare de oameni.
Anxietatea e la un nivel mult mai mic acum, dar asta nu înseamnă că nu există. Anul trecut nu aveam curaj să deschid gura la cursuri. E un an inițiatic la mijloc, deci desigur că am mai scăpat de frică și acum dau curs intenției.
Dar am simțit furnicături și mi s-au înroșit obrajii de fiecare dată când m-am prezentat, în fața aceluiași ecran, în prima săptămână.
Raportul cu colegii e diferit.
Anul trecut ne afișam unii în fața celorlalți cu masca socială pusă. Eram aproape, fizic, dar nu aveam acces la intimitatea celor pe care nu-i cunoșteam. Acum e invers.
Singura ocazie să-mi văd colegii și profesorii în carne și oase a fost la festivitatea de deschidere, cu masca de protecție pusă.
La cursuri nu ne vedem față în față, dar avem acces la spațiul personal al celorlalți. Atât cât permite camera device-ului, pot observa cum arată spațiul căruia colegul sau profesorul meu îi spune „acasă”.
Chiar dacă văd un perete alb sau un fundal neclar, atitudinea fiecăruia și, în consecință, atmosfera generală, e mult mai relaxată.
Ca să prind un curs de la 8 în condiții normale, efectuam un adevărat proces de pregătire. Acum, în ceea ce privește cursul online, pot striga „Prezent!” fără ca măcar să mă fi ridicat din pat.
În mod similar, dacă voiam să plec de la un curs anul trecut, îmi asumam că voi fi observată. Cel puțin dacă nu așteptam până la pauză. Acum pot face asta fără să atrag atenția nimănui.
La prima vedere, aceste aspecte nu pot să figureze decât ca avantaje. E plăcut să știu că mă pot trezi cu 10 minute înainte de curs fără să pierd nimic. E reconfortant să mă pot deconecta cu un click atunci când simt că nu mai pot. Ceea ce se întâmplă uneori după vreo 6 ore în fața ecranului.
Totuși, lama aceasta are două tăișuri. Mi-e frică să nu profit uneori prea mult de libertatea asta. În final, ar fi în detrimentul meu, așa că am găsit câteva metode să țin în viață impresia de rigurozitate:
Nu intru la niciun curs sau seminar din pat. Regulă!
Îmi schimb hainele înainte să încep primul curs. O cămașă îmbrăcată pe fugă cu 5 minute înainte poate face minuni în ce privește concentrarea.
Încerc să țin camera deschisă, ca să previn vocea din spatele ecranului să devină sunet de fundal în timp ce atenția mea e în altă parte.
Și, totuși… cu toate regulile mele, cu toată intenția de a asimila cât mai mult în condițiile date, sentimentul de inutilitate după ce închid ultima conferință din zi e cel mai mare inamic.
Mă simt obosită, mă dor ochii și, totuși, simt că n-am făcut nimic în ziua respectivă.
Am stat la birou ore în șir, cu ochii pironiți în ecran, ascultând în mare parte și notând. La final de zi mi-e greu să consider asta o realizare cu care să fiu mulțumită.
În aceeași măsură, după atâtea ore de screen time, de multe ori e dificil să găsesc energie pentru altceva. Uneori o plimbare sau câteva minute de privit pe geam rezolvă acest impas. Alteori nu. Pur și simplu mă simt secată de orice resursă.
Acesta e cel mai mare dezavantaj pe care-l găsesc, acel sentiment de vid interior cu care rămân după ore de deschis mail-uri, drive-uri și link-uri.
Deși câteodată nu mă părăsește până adorm, cumva a doua zi dimineață găsesc în locul său motivația să o iau de la capăt. Asta îmi întărește încrederea că am făcut alegerea corectă primăvara asta.
Mutată în online, facultatea este mai mult ca niciodată despre alegerea ta de a fi acolo și a profita de ceea ce îți poate oferi.
Articol preluat de pe culturaladuba.ro
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.