Foto: Simon Kadula / Panthermedia / Profimedia
Sindromul burnout este un fenomen prea puțin cunoscut în societatea românească. Afirm acest lucru fiindcă, în ciuda faptului că este întâlnit ca diagnostic, rămâne misterios (producând deseori confuzie și descurajare) prin simptomele cu care se manifestă. L-aș putea compara cu boala cu o mie de fețe (Lyme), însă, spre deosebire de aceasta din urmă, burnout-ul afectează subiecții mai ales la nivel psihic. Recent, am întâlnit la sala de sport o persoană foarte tânără (sub 30 de ani), care, după un scurt dialog, mi-a mărturisit că nu mai lucrează de câteva luni, că și-a „luat” un an sabatic și că alegerea lui a fost cauzată de un burnout. Vârsta lui m-a surprins destul de neplăcut (mă gândeam la copiii mei și la viitorul lor). Înțeleg însă că, din pricina implicării totale în activități foarte intense, tinerii nu mai sunt feriți de consecințele nefaste ale acestui fenomen. Intenția mea, în cele ce urmează, nu este aceea de a explica în ce constă el, ci de a puncta, în cazul în care treceți printr-o astfel de experiență, atât cât știu și pot, principalele probleme cu care vă veți confrunta, livrându-vă posibile soluții. Sper, în felul acesta, să ies, fie și simbolic, cu o mână întinsă înaintea celor care, fiindcă nu înțeleg prin ce trec, au ajuns la descurajare.
Dinamica sindromului este provocată de un dezechilibru chimic instalat la nivel cerebral. Cel puțin asta spun specialiștii. Se pare că lipsa serotoninei, un neurotransmițător implicat în relaxarea sistemului nervos, ar fi cauza acestui dezechilibru. În acest sens, simptomatologia este foarte „jucăușă”, iar medicii nu știu nici ce să-ți facă, nici unde să te trimită. Sindromul burnout a debutat în cazul meu cu o tahicardie care s-a întins pe durata a 12 ore și care m-a forțat să mă prezint la urgențe. Doctorul de gardă, după ce mi-a luat pulsul și tensiunea (devenind, brusc, foarte grav în gesturi și priviri), m-a întrebat dacă am consumat recent alcool sau droguri. Replica mea a fost că am muncit un pic mai mult decât altădată (de fapt, exagerasem, și nu doar în acea zi). După ce mi-a făcut analizele, mi-a dat un sedativ și m-a tratat cu 500 g de săruri vitaminiza(n)te injectabile, m-a trimis la psihiatru.
Se pare că cei mai mulți pacienți se opresc aici din cauza prejudecăților, și nu puțini sunt cei care, mai târziu, se trezesc brusc în vria acestui sindrom, devenind extrem de descurajați și de neputincioși. Căci simptomele, dacă la început se succed greoi, ulterior se încalecă, producând stări greu de imaginat și de explicat. Nu vă așteptați ca psihiatrul să vă dea un diagnostic precis. Al meu a fost unul foarte general: tulburare anxioasă. Poate și fiindcă acuzam un tremor, despre care aveam să aflu că are legătură cu excitarea mușchilor de pe oase. Anxietatea, se știe, este o teamă fără obiect. În cazul unor situații de criză, amigdala din interiorul creierului, vinovată de senzația de teamă, acționează instinctul de „fugi sau luptă”, inițiind un proces în care adrenalina invadează sistemul nervos și activează mușchii de pe oase. Tremorul este, așadar, rezultatul unor temeri puternice, iar dacă temerile nu au nici un obiect, devine simptom de tulburare anxioasă.
Tulburarea anxioasă, în cazul în care se manifestă agresiv și debilitant (te incapacitează total – cum a fost cazul meu) nu trece cu ajutorul meditației (yoga), nici cu ajutorul sportului, nici cu ajutorul alcoolului, nici cu ajutorul psihoterapiei, nici cu ajutorul rugăciunii, ci, în primă fază, doar cu ajutorul unor medicamente. În consecință, medicul psihiatru mi-a prescris antidepresive și sedative. Dacă subiecții care trec prin acest sindrom reușesc să își depășească prejudecățile și să ajungă până aici, o mare parte dintre ei refuză prompt tratamentul medicamentos. Cauza? Aceleași prejudecăți. Antidepresivul este considerat un medicament de care trebuie să te ferești fiindcă „îți provoacă o stare vegetativă” sau, cel puțin, are efecte secundare îngrozitoare. Din păcate, cei care refuză tratamentul vor afla pe pielea lor ce se întâmplă atunci când fenomenul se acutizează iar simptomele devin tot mai greu de îndurat. Aș puncta aici și un lucru pe care l-am observat la alții. Întârzierea tratamentului face ca antidepresivele, atunci când sunt în sfârșit acceptate, să aibă un efect mult întârziat. Iar un al doilea lucru pe care vreau să-l punctez, spre a veni în ajutorul celor copleșiți de prejudecăți, este că noile antidepresive nu sunt sedative, ci sunt inhibitori ai recaptării serotoninei. Ce înseamnă asta? Înseamnă că aceste medicamente au rolul de a ține serotonina în sinapsele creierului o perioadă mai lungă de timp, forțând relaxarea sistemului nervos și estompând puternic simptomele burnoutului. Ca unul care am consumat antidepresive aproximativ trei ani și jumătate, o spun fără ascunzișuri: în ciuda unor efecte secundare minore (urinări dese noaptea și libido scăzut), aceste medicamente mi-au redat viața.
Însă chiar dacă ai început să iei antidepresivul prescris, trebuie să știi că ceea ce urmează să facă acesta, la nivel cerebral, are, cel puțin în primele săptămâni, un efect foarte puternic. Din nou, și în această etapă, o bună parte dintre subiecți vor renunța la tratamentul medicamentos și să vor abandona fenomenului, de data aceasta nu din pricina prejudecăților, ci din pricina șocului pe care îl au la întâlnirea cu efectele secundare ale medicamentului. Debutul consumului de antidepresive este, nu o dată, asociat cu simptome foarte agresive, în special la nivel psihic. În ceea ce mă privește, ele au amplificat tremorul acela despre care vorbeam înainte, au menținut insomniile (obligându-mă să transform somniferul într-un prieten de nădejde), au intensificat crizele anxioase și au provocat tahicardii greu de combătut. Cu toate acestea, după aproximativ 3 săptămâni, medicamentul a început să aibă efecte profunde. Astfel, reacțiile intense la zgomotele bruște sau la situațiile periculoase au fost puternic atenuate, până acolo încât au dispărut (provocându-mi un pic de îngrijorare – nu era ok să nu îmi mai fie teamă de nimic). Anxietatea devenea, progresiv, suportabilă. Corpul intra în perioade tot mai lungi de relaxare. Relaxarea însăși devenea tot mai temeinică. Uneori aveam senzația că mă topesc în așternuturi și întârziam somnul doar de dragul acelor momente de nemaiîntâlnită tihnă.
După ce antidepresivele încep să își facă efectul tot mai profund, pacienții pot să renunțe, încet încet, la medicamentele ajutătoare, precum sedativele sau somniferele. După o vreme, vor putea renunța și la antidepresive. Merită menționat aici că antidepresivele nu produc dependență. Însă, întrucât ele ajută creierul, lipsa lor va face ca acesta (creierul) să se resimtă o vreme, provocând simptome tipice sevrajului. În ceea ce mă privește, am observat că renunțarea la medicament venea cu amețeli asemănătoare amețelilor pe care le ai din cauza lipsei de somn. Evitarea acestor simptome este posibilă ca urmare a reducerii progresive a medicamentului (de la întreg la jumătate, de la jumătate la sfert, de la sfert la jumătate din sfert etc.), pe o durată de cel puțin 3 luni (nu o lună, cum se practică). Renunțarea la antidepresiv te vulnerabilizează, expunându-te din nou agresivității situațiilor exterioare. Așa că, e bine să știi că simptomatologia sindromului burnout poate oricând recidiva. După aproximativ 2 ani de consum de antidepresive, la 6 luni de la sistarea acestora, am recidivat, ajungând din nou la crize de anxietate debilitantă și la descurajare. De fapt, descurajarea a atins, în timpul recidivei, cotele cele mai înalte. Reluarea consumului de antidepresive a avut însă un efect aproape imediat (veți întâlni o poveste similară și în Ușa interzisă, a lui Gabriel Liiceanu, cu deosebirea că acolo e vorba despre depresie). Foarte mulți subiecți asociază recidiva cu lipsa vindecării. Fals! Recidiva este un fenomen care apare constant. Pare să fie o dovadă de slăbiciune a organismului asemănătoare acelei cicatrici care își face simțită prezența prin durere, în anumite contexte mai delicate.
Recidiva, în cazul meu, deși m-a întors la psihiatru, m-a obligat să caut cauzele care au dus la apariția acestui sindrom. Abia în cadrul ședințelor de psihoterapie, după ce le-am identificat, am reușit să le și combat și să învăț cum să îmi întăresc psihicul învățând, în același timp, cum să ocolesc aceste cauze. Sunt mulți cei care, deși au accesat tratamentul medicamentos, evită vizita la psihoterapeut, iar motivele țin, din nou, de prejudecăți. Însă amploarea acestui sindrom este de așa natură încât necesită, aproape întotdeauna, tratamente pe mai multe paliere. Medicamente, pentru ieșirea din vria simptomelor debilitante, psihoterapie, pentru evitarea situațiilor care provoacă sindromul, igienă mentală, pentru a elimina situațiile de stres. Foarte puțini știu, – nici psihiatrul, nici psihoterapeutul nu par să insiste asupra acestui adevăr – , că vindecarea nu poate avea loc fără odihnă. Iar aici nu vorbim despre repausul din timpul nopții, ci de o odihnă care ar trebui să se întindă pe o durată de cel puțin 6 luni. De fapt, s-a ajuns la concluzia că, pentru o completă regenerare, e nevoie de minimum un an de odihnă sau măcar de funcționare în ralanti. Cunosc persoane care au dus burnoutul ani în șir, fiind, apoi, nevoite să se retragă din toate activitățile o foarte lungă perioadă de timp pentru a-și reveni. Un an sabatic este, așadar, mai mult decât binevenit.
Am scris aceste rânduri după ce, timp de cinci ani, m-am târât, la limita supraviețuirii, printre simptomele extrem de agresive ale acestui sindrom. Șansa mea a fost că sunt antreprenor și că businessul pe care îl am mă solicită doar trei luni din cele doisprezece luni ale anului. În consecință, în cele nouă luni rămase, de-a lungul acestor cinci ani, am reușit să mă odihnesc. Momentan, sunt liber de simptome și nu mai iau nici un fel de medicament.
Ei bine, doar fiindcă am trecut printr-o astfel de experiență, mă simt îndreptățit să las aici câteva sfaturi care s-ar putea să ajute:
În primul rând, dacă munciți mult și vă simțiți rău, opriți-vă! E foarte important să înțelegeți că nu trebuie să vă simțiți vinovat pentru lipsa de activitate, indiferent ce v-ar reproșa cineva. A sta fără să faci nimic, în acest caz, este cheia vindecării. Un pas important pe care trebuie să-l faceți repede este acela de a solicita angajatorului un an sabatic. Dacă angajatorul refuză, dați-vă demisia imediat.
În al doilea rând, ignorați toate teoriile și poveștile venite din partea celor care nu au trecut prin acest sindrom! Este greu de asimilat, mintal, de către cei care nu l-au experimentat. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, trebuie să înțelegeți că fiecare trece prin această experiență cu personalitatea și vulnerabilitățile pe care le are. Unii sunt afectați psihic, și trec prin tulburări anxioase sau depresive. Alții sunt afectați fizic, și simt nevoia să doarmă zile în șir. De asemenea, fiecare resimte acest sindrom în funcție de cauzele care l-au produs. Iar cauzele sunt, aproape de fiecare dată, ascunse undeva, în subconștientul nostru.
Prin urmare, în al treilea rând, renunțați imediat la prejudecăți și mergeți la medic! Dacă e necesar, la medicul psihiatru, iar apoi, la psiholog. Luați tratamentul medicamentos, dacă vă este prescris. Cu cât îl veți lua mai repede, cu atât mai repede va începe vindecarea. Dacă medicamentul vă face să vă simțiți rău, nu disperați. Reîntoarceți-vă la medicul psihiatru și încercați alt medicament. Veți găsi, la un moment dat, ceea ce vi se potrivește. Nu ignorați avantajul de a avea un duhovnic, de a mărturisi lucruri pe care tindeți să le ascundeți.
În al patrulea rând, documentați-vă! Căutați cât mai multe informații despre ceea ce vi se întâmplă. Cu cât veți afla mai multe, cu atât veți fi mai încrezător (și mai puțin descurajat). Căci, se știe, anxietatea are ca sursă principală necunoașterea, necunoașterea viitorului, în primul rând. Astfel, prin documentare temeinică, veți afla că simptomele sindromului burnout se estompează și dispar, de fiecare dată. Iar dacă vă veți schimba stilul de viață, veți reuși, pe viitor, să evitați și recidiva.
Și, în fine, cel mai important lucru, fiți optimist și bucurați-vă de viață! Țineți-vă strâns de fiecare îmbunătățire a stării dumneavoastră. Înconjurați-vă de familie și prieteni, faceți sport (sunt recomandate mai ales ridicările de greutăți, care întăresc sistemul nervos, și sauna și piscina, care relaxează organismul). Îndepărtați din jurul dumneavoastră persoanele pesimiste, toxice, sau care nu vă doresc binele. Evitați contextele sociale care vă fac rău.
Din punctul meu de vedere, sindromul burnout este un fenomen tot mai des întâlnit întrucât ne expunem de bunăvoie tot mai des la situații care ne fac rău, fie pentru că suntem îngrijorați cu privire la ziua de mâine, fie pentru că suntem conduși de o ambiție care ne tulbură luciditatea. El este, în acest sens, un semnal de alarmă prin care corpul ne transmite că nu facem ceea ce trebuie. Din acest motiv, dincolo de cazuistica sa patologică, poate fi extrem de benefic pentru noi din punct de vedere existențial. Dacă reușim să trecem de el, poate reprezenta acel impuls de care avem nevoie pentru a ne schimba viețile în bine.
Ceea ce vă și doresc din toată inima!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.