Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Iubirea noastră egoistă: „Spunem că ne pasă doar de binele lor, dar în realitate ne e frică să nu eșuăm ca părinți. Ne petrecem cea mai mare parte a vieții departe de casă, dar ne lăudăm că facem totul pentru cei dragi, cu care abia dacă schimbăm zilnic câteva cuvinte”

Adolescentă și părinții ei

Foto: Profimedia Images

De la o vreme, mă încearcă un exagerat sentiment de compasiune față de cei doi copii ai mei, aflați undeva pe granița dintre adolescență și tinerețe. Spun exagerat fiindcă intensitatea lui reușește să mă dezechilibreze într-o măsură cu totul și cu totul neobișnuită. Inițial am dat vina doar pe vârstă, însă am intuit că există și altceva la mijloc. Ceva mult mai însemnat.

Cei care au copii și care fac totul pentru ca acestora să le meargă bine sunt primii care mă vor înțelege. Cu toate acestea, s-ar putea ca ei să fie primii care se vor indigna la citirea acestor rânduri. Compasiunea aceasta exagerată, pe care o am în minte, este, din punctul meu de vedere, simptomul unei „iubiri egoiste”. Părinții tremură pentru integritatea celor mici și fac tot ceea ce pot ca să îi protejeze fără, însă, a le acorda întâietatea cuvenită. 

„Iubirea egoistă” este o iubire care folosește obiectul iubit pentru a se întoarce, prin recul, asupra persoanei de la care pornește. Copilul devine, astfel, oglinda în care părintele se privește, se evaluează și se admiră ca părinte. Suntem, pe bună dreptate, o generație de părinți anxioși, dar ne pasă nu atât de binele copiilor noștri, cât de ideea de a nu eșua ca părinți. Ne petrecem cea mai mare parte a vieții departe de casă, dar ne lăudăm că facem totul pentru cei dragi, cu care abia dacă schimbăm zilnic câteva cuvinte. Ni se rupe inima de mila lor, când, de fapt, în acest sentiment se zbate, egoistă, teama noastră de ratare. Trăim vremuri complicate. În cele câteva zile libere care abia au trecut, mi-am luat timp să le analizez un pic mai temeinic.

Din pricina unui defect congenital, băiatul meu are nevoie de o intervenție chirurgicală în zona mușchiului inghinal. În așteptarea programării, mintea lui hiperbolizează fenomenul (altminteri unul de rutină), transformându-l într-o adevărată „poartă de trecere” spre maturitate. Deși nu este o urgență medicală, ea a devenit așa, întrucât de ea depinde „identitatea” lui estetică. 

Suntem, pe bună dreptate, o generație de părinți anxioși, dar ne pasă nu atât de binele copiilor noștri, cât de ideea de a nu eșua ca părinți. Ne petrecem cea mai mare parte a vieții departe de casă, dar ne lăudăm că facem totul pentru cei dragi, cu care abia dacă schimbăm zilnic câteva cuvinte. Ni se rupe inima de mila lor, când, de fapt, în acest sentiment se zbate, egoistă, teama noastră de ratare.

Dorin-Gabriel Mureșan

De cealaltă parte, sora lui geamănă s-a îndrăgostit și trăiește o poveste romanțioasă cu multe suișuri și coborâșuri. Uneori plânge, și mă doare sufletul să văd cât de mari îi sunt lacrimile și câtă durere se scurge pe obrajii ei. Alteori izbucnește în râs, și iar mă doare sufletul, căci, prin aceste manifestări contradictorii, pot privi adânc în inima ei. Problemele gemenilor mei nu mai sunt cauzate, așa cum se întâmpla până acum, de niște nevoi elementare, care cereau o satisfacere rapidă și completă, ci de necesități mult prea sofisticate, despre a căror satisfacere puțini pot spune ceva concret, cuantificabil. Astfel, suferința lor, pe care eu, unul, nu o mai pot alina, fiindcă depinde de niște factori care nu îmi sunt doar inaccesibili, ci chiar cu totul necunoscuți, mă zdrobește.

E adevărat, înțeleg că pruncii mei trec prin stări cât se poate de normale și mai înțeleg că această normalitate e bună, căci e de preferat anormalității. Nu pot însă să nu mă întreb dacă ăsta e rostul vieții lor, până la urmă. O suferință pe care nu ai cum să o alini? O situație pe care nu o poți gestiona? O relație pentru al cărei viitor nesigur tremuri fără încetare?

Se apropie Crăciunul, sărbătoarea de-a lungul căreia omenirea se celebrează pe sine mai mult decât oricând. 

Măcar altădată celebra ceva/ altceva. Celebra venirea pe lume a unui copil în care întrebarea despre rostul vieții își găsea o consistentă și completă împlinire. În acest sens, sărbătoarea oferea omului un moment solemn de întoarcere asupra lui însuși, asupra nevoilor sale sufletești, urmată, în chip firesc, de o preocupare solidă și sinceră față de nevoile celuilalt, a celui pentru care soarta nu a fost la fel de binevoitoare. Te oferi cu sinceritate celuilalt abia după ce ai privit adânc în tine și după ce ai văzut cine ești și ce ai putea fi. Scriam într-un alt text că întâietatea este cea care pune astăzi lumea în mișcare și că vinovăția pe care o resimțim, după ce am călcat totul în picioare, este (sau încearcă să fie) acoperită de o generozitate falsă, de un activism orb, menit doar să ne liniștească mințile, de vreme ce inimi nu prea mai avem. Crăciunul e și el o încercare de a compensa neajunsurile impulsurilor noastre de căpătuire. Și nu e un mister cum am ajuns aici.

Într-un volum tradus și publicat recent în limba română, filosoful francez Rémi Brague crede că proiectul modernității, în care omul, ca subiect, joacă rolul central, a eșuat dintr-un motiv foarte simplu. Nefiindu-și propria cauză, omul nu-și poate fi nici propria finalitate. Omul nu s-a putut crea pe sine, și, drept consecință, scopul vieții nu are cum să fie el însuși și atât. Drept urmare, atunci când, așa cum spun existențialiștii, omul a decis că nu are nevoie de altcineva decât de sine pentru a da sens vieții, a alunecat într-o capcană. Căci a afirmat în felul acesta că viața lui, înțeleasă cu ajutorul rațiunii, are o cauză... irațională. Acest paradox intern (care seamănă cu o tautologie) constituie deja fondul viețuirii noastre, iar consecințele sunt tot mai evidente. Prezența noastră pe pământ tinde să nu mai aibă nicio legitimitate, iar întrebările despre rostul ei se îneacă în propriul lor răspuns. Dacă rostul vieții este viața însăși, atunci suferința copiilor noștri, virusată și ea de acest paradox, își este propria „rațiune”. Cât cinism!

Iată de ce, în ultima vreme, mă doare atât de tare existența copiilor mei. Fiindcă o gândesc ca pe o fragilitate de care profită (sau ar putea profita) niște forțe iraționale, oarbe. Și nu știu cum să o protejez mai bine. Și nu știu de cine anume ar trebui să o protejez. Și mă zbat să fac ceva, pentru ca lor să le meargă bine, neînțelegând că tot ceea ce fac are menirea de a-mi liniști conștiința, de a-mi justifica existența, de a-mi consolida statutul de părinte.

De prea multă vreme, omenirea s-a angajat în acest crez existențialist (și umanist), care trasează noi obiective vieții. Printre ele, cele mai faimoase sunt, desigur, bunăstarea și confortul. Crăciunul, așa cum îl sărbătorim noi astăzi, nu face decât să exprime, în cel mai nuanțat mod posibil, acest crez. Luigi Zoja, un autor ceva mai discret, se întreba, pe bună dreptate, către ce anume evoluează civilizația noastră obsedată de consum? Există o limită în ceea ce privește economia, de pildă? În presă, citim mereu despre o creștere economică și despre cât de important e ca această creștere să nu se convertească în reversul ei. Care este însă limita superioară până la care am putea evolua fără a ne pune în pericol? Fiindcă o creștere ad infinitum face ca viitorul să ne livreze o utopie. Ne vom fi măcinat planeta până la refuz ca să ne atingem mult visatul potențial economic. Cât cinism!

Ei bine, cu ingredientele acestei utopii ne hrănim zilnic mințile. Și nu e de mirare că hiperbolizăm trăirile pe care reușeam altădată să le ținem într-un delicat echilibru. Îngrijorările noastre cresc direct proporțional cu starea de bine pe care o resimțim. Iar anxietatea pune stăpânire pe noi pe măsură ce confortul, hrăpăreț și arogant, se instalează în viețile noastre. Când bunăstarea și confortul sunt catalizatorii principali a ceea ce facem și gândim, se cheamă că am ajuns să trăim exclusiv pentru noi. Suferința de orice fel, fizică sau psihică, contravine oricărei logici într-o viață trăită, paradoxal (și tautologic), de dragul de a trăi.

Iubirea căreia îi cântăm tot felul de osanale s-a preschimbat și ea într-un joc de dragul jocului. Am uitat că a iubi înseamnă, în primul rând, a te sacrifica pentru binele celui pe care îl iubești (nu pentru tine însuți, cum facem acum), și că această iubire, singura reală, este și singura care îți intră în oase, care te face să fii una cu persoana căreia îi duci dorul. Nu mai știm nici ce e sacrificiul. Deh, tot despre noi e vorba și atunci când ne sacrificăm. Vom înainta ineluctabil spre idealul bunăstării și al confortului până când le vom da pe toate de pământ, și la propriu, și la figurat.

Se apropie Crăciunul, sărbătoarea de-a lungul căreia, deloc întâmplător, au loc cele mai multe acte de suicid. Zilele acestea, pierdut complet între rafturile unui magazin pe care zăceau, seducător și strategic, puzderie de decorațiuni de sezon, am înțeles cu certitudine un lucru. Cu cât sunt mai multe măștile după care ne ascundem, cu atât suferința și egoismul nostru sunt mai consistente. Din pricina acestei falsități, împinsă acum la cote planetare, trăim inexplicabila compasiune față de copiii noștri. Copiii noștri, prinși în vârtejul acestei scene de teatru, în care actanții principali, bunăstarea și confortul, apar și dispar ca o fata morgana. Copiii noștri fragilizați, pe care i-am transformat în oglinzi în care ne privim zilnic cu admirație. Copiii noștri de dragul cărora trăim, fiindcă nu înțelegem cum poate fi trăită viața doar... de dragul vieții (iată o altă dovadă a faptului că proiectul umanist a eșuat). Copiii noștri din viața cărora am scos, fără să știm prea bine de ce, copilul pe care îl sărbătoream de Crăciun și care le-ar fi putut da un sens împlinitor vieții (și chiar, sau mai ales, suferinței). 

Zilele acestea, pierdut complet între rafturile unui magazin pe care zăceau, seducător și strategic, puzderie de decorațiuni de sezon, am înțeles cu certitudine un lucru. Cu cât sunt mai multe măștile după care ne ascundem, cu atât suferința și egoismul nostru sunt mai consistente. Din pricina acestei falsități, împinsă acum la cote planetare, trăim inexplicabila compasiune față de copiii noștri. Copiii noștri, prinși în vârtejul acestei scene de teatru, în care actanții principali, bunăstarea și confortul, apar și dispar ca o fata morgana. Copiii noștri fragilizați, pe care i-am transformat în oglinzi în care ne privim zilnic cu admirație.

Dorin-Gabriel Mureșan

Ce ne rămâne de făcut? Vă recomand tuturor ca, în perioada acestor sărbători, să renunțați la a mai umple locul de sub brad. Un gest în spatele căruia încercați să vă dosiți egoismul. Stați, mai degrabă, de vorbă cu cei dragi. Începeți prin a vă da jos masca. Apoi, încercați să le găsiți suferințele. Vă asigur că nu sunt puține și vă mai asigur că sunt foarte bine tăinuite. Iar dacă vreți să faceți un cadou, după ce vă veți fi vindecat de ipocrizie (și doar atunci), căutați o familie nevoiașă și vizitați-o voi înșivă, fără a delega, rece și impersonal, sarcina aceasta unei instituții. Puneți oamenii deasupra lucrurilor. Dați întâietate celuilalt. Este singurul mod prin care vă veți putea vindeca de iubirea egoistă. Este singurul mod prin care veți putea da legitimitate Crăciunului.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

RetuRO

Sunt pline rețelele sociale cu postări ale oamenilor care descriu că simt furie, frustrare, neputință, când văd deșeuri în Lacul Roșu sau lacul cu nuferi din Ipoteștii lui Eminescu, în stațiuni montane sau pe litoral. Le vedem peste tot - pe stradă, pe marginea drumurilor naționale, în tren, din tren, pe lângă calea ferată, în grădinile blocurilor, în gropile de gunoi de la marginea satelor, pe albiile pârâurilor și râurilor, în păduri.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Ana Maria Bălan

În facultate, am avut o colegă mai mare pe care mereu am admirat-o: super deșteaptă, implicată, genul de persoană pe care ai dori-o în echipa ta de medici. Am revăzut-o în primul ei an de rezidențiat: epuizată, dezumanizată, cinică. (Foto: Ana Maria Bălan/ Facebook)

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Elevă de liceu la examen

Dar dacă sărăcirea noastră este ceva ce am putea accepta, atentatul asupra valorilor și moralei ar trebui să fie acea limită pe care să nu o acceptăm. (Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos)

Citește mai mult