Sunt un vagabond într-un „Be-Em-Veu” decapotabil. Am căutat prin centrul Capitalei „un om de valoare” și am descoperit cum „haina îl face pe om”

Foto: Răzvan Vasile

Ca să ai, precum Charlie Chaplin, puterea de a construi un personaj de măreția și amplitudinea Vagabondului, trebuie să înțelegi și să cunoști umanitatea în măruntaiele sale. Iar umanitatea este cinică! Sunt ferm convins că Chaplin a fost un cinic și jumătate și că a fost prieten bun cu depresia.

Experiment excentric: ca un cerșetor în Centrul Vechi

Acum câteva veri mi-am luat tricoul meu preferat cu Chaplin, și am pornit desculț prin Centrul Vechi. Literalmente desculț. Eu, tricoul și niște pantaloni din in. Lumea se uita la mine ca la un cerșetor - ceea ce și intenționasem într-o anumită măsură. Doar un tip a surprins experimentul social pe care-l făceam, și mi-a spus: „Foarte tare, frate!”. În rest, am fost arătat pe stradă cu mult amuzament, și cu o anumită repulsie din partea unora.

Câteodată este bine să faci un pas înapoi, și să ieși din bula pe care ți-ai construit-o. Nu vei ști niciodată peste ce Charlot s-ar putea să dai în drum.

Experimentul Diogene: „Caut un om de valoare”

Vară, sfârșitul anului I de facultate. Tocmai ce cumpărasem un fel de torță din bambus, de culoare neagră, dar la capăt avea o lumânare. Mă îmbrăcasem în alb complet (pantaloni și cămașă) și am ieșit prin oraș cu torța-lumânare aprinsă. Eu în alb, torța-lumânarea neagră - ieșeam în evidență de departe. Am cutreierat inițial holurile Universității; de la matematici la litere, de la istorie la geografie. Toată lumea mă întreba ce fac cu lumânarea aprinsă, iar răspunsul era invariabil același: „Caut un om de valoare”. Reacțiile iarăși variau. Toți erau surprinși, dar unii priveau cu amuzament totul, alții în schimb erau foarte intrigați. Câțiva se lansau în discuții, dar majoritatea mă privea ca pe o ciudățenie.

Ca Pascal odionioară, mi-am lărgit cercul. Prin urmare am ieșit din Universitate și m-am plimbat pe afară cu torța-lumânare în continuare aprinsă. Vreo oră întreagă am colindat fără să se întâmple nimic spectaculos. Eram oarecum dezamăgit. Nimeni, dar absolut nimeni nu știa de povestea lui Diogene. Tot ce mi-aș fi dorit să găsesc era o persoană cu care să port o conversație semnificativă/profundă. Atâta tot. Dar nu o găsisem.

Obosit, mă duc să mă așez pe băncile de la fântâna din Piața Universității. Lângă mine, un cerșetor. Și cum meditam eu la cât de superficială e lumea, trec prin fața mea doi bărbați în etate. Unul dintre mă observă, se oprește, și ca toată lumea mă întreabă ce fac cu torța aprinsă? Același răspuns, caut un om de valoare. Evident, rămâne și el mirat; nici el nu auzise de povestea lui Diogene… Se uită la mine, mă măsoară din cap până în picioare și-mi spune: „Caută lucruri simple! S-ar putea să găsești mai multă înțelepciune într-o discuție cu cerșetorul de lângă tine!”.

În timp ce primul bătrân pleca, al doilea mi-a mărturisit cu un zîmbet pe față: „Vezi că e Johny Răducanu”. În sinea mea, nu știu, boss, cine e Johnny Răducanu. Dar poate că o avea și bătrânelul dreptate… Am vorbit cu toată lumea, mai puțin cu acest cerșetor. Oricum ce mai am de pierdut?! Am vorbit cu cerșetorul și, așa cum mă așteptam, a fost o discuție atât de plictisitoare… Na, fraiere! Johnny, NeJohnny… n-ai avut dreptate! Și nici măcar n-ai știut cine este Diogene…

În orice caz, eram totuși curios să aflu cine e acest Johnny Răducanu; parcă prea îi pronunțase numele cu multă emfază. În acea seară am știut că am întâlnit un om de valoare. Totuși, nu am dormit toată noaptea. 

Aroganța, la fel ca respectul, se câștigă! Cerșetor în „Be-Em-Veu” la Praktiker

Arc peste timp, în zilele contemporane. Se întâmplă să conduc un Be-Em-Veu decapotabil, care întoarce privirile. Într-una din zilele acestea trebăluiam prin curte și evident eram în niște haine de lucru. Niște pantaloni din in rupți în lateral, o cămașă tot din in, dar cu două rupturi în zona omoplatului, și niște mocasini maro ponosiți. Aveam nevoie câteva chestii și am dat o tură pînă în Praktiker.

Ajung la casa de marcat. În spatele meu, un cuplu cu vârstele undeva între 30-35 de ani. Era puțină coadă, prin urmare am avut timp să ne studiem reciproc. Cei doi făceau parte din clasa de mijloc, dar se observa după imprimeurile hainelor că nu o duceau prea bine cu banii. Păreau niște persoane normale, cu job-uri normale. Cum ar spune englezul „average”. Tipa lăsa să se întrevadă niște forme sexy, dar se vedea că lipsa banilor nu-i permitea să se aranjeze.

În timpul ăsta hihihi și hahaha în spatele meu. Așa cum era ușor de intuit, cei doi se amuzau pe seama look-ului meu - un cerșetor veritabil. Pe principiul, uită-l și p-ăsta cum este îmbrăcat. Ceea ce este fascinant în sine - având în vedere că nici ei nu o duceau prea bine cu banii, totuși cei doi găsiseră pe cineva de care să râdă. Îmi întorc și eu privirea ușor amuzată către ei, și în acel moment cei doi bufnesc în râs. Mă amuz și eu odată cu ei, dar ce-i drept, din motive separate.

Ajung eu la mașină, ei după mine. În timpul acesta apucasem să decapotez mașina. Cei doi trec pe lângă mine, și dintr-o dată li s-au împietrit fețele când m-au văzut. Au făcut niște ochi mari ca în desenele animate, și tot zâmbetul anterior dispăruse de pe fețele lor, lăsând să se întrevadă doar uimirea genuină. Îi observam cum treceau pe lîngă mine, și cum ei mă țintuiau cu privirea. Și ca să fie treaba treabă, când ajunge în dreptul portierei, tipa îmi zâmbește ușor complice, ușor a flirt.

Acum ceva ani, datorită unor contexte nefericite, am cunoscut sărăcia lucie. Încă aveam hainele pe mine, încă aveam un smartphone, încă aveam un acoperiș deasupra capului. Dar niște luni bune n-am avut bani. Deloc. Dacă aș fi vândut lucruri din casă, însemna să-mi accept condiția, și să mă las înfrânt. Am refuzat să fiu un perdant. Am muncit mult până am reușit să-mi revin financiar. Dar am reușit. Totuși, în perioada aceea, niște săptămâni bune am mâncat pâine cu usturoi. Pâinea umplea stomacul, ustoriul tăia senzația de foame. Țin minte că ieșisem cu o prietenă bună din Paris la un suc. I-am spus că ies cu ea doar la un suc, pentru că nu am bani de mai mult. Am stat, am pălăvrăgit, ca între prieteni vechi. Când discuția a atins și punctul sensibil, starea mea financiară, i-am spus: „Uită de hainele de pe mine și de telefonul din mână. Sunt sărac!”.

Am învățat multe din perioada aceea. Că sărăcia împinge la sărăcie. Că intri într-un cerc vicios, din care ieși cu enormă greutate. Nu ai bani pentru o alimentație corectă. Mănânci toate prostiile pline de grăsimi și chimicale pentru că sunt ieftine, doar ca să îți taie foamea.

Am învățat că mersul la doctor este printre ultimele lucruri pe lista ta de priorități și cheltuieli. Că vezi cum sănătatea ți se șubrezește ușor, ușor, dar tu nu ai ce face, pentru că nu ai bani. Și am învățat să plâng, când am găsit într-un sacou o bancnotă uitată de 50 de lei.

Pe lângă senzația de foame constantă (pe care nu o să o uit niciodată!), ce nu voi uita în veci este că sărăcia duce la prostie, la îndobitocire. În acea perioadă nu am putut să citesc nicio carte. Timp aveam. Dar efectiv nu am putut. Eram așa măcinat de starea mea financiară, de fiecare ban cum să-l drămuiesc, încât mi-era o lehamite cruntă de a citi. Erau seri și nopți în care îmi uram efectiv biblioteca din casă, doar pentru că ea reprezenta un reminder constant la degradării mele intelectuale și culturale. Cumplită perioadă! Și-acum mă trec fiori când mă gândesc la ea…

Haina îl face pe om! Iar Chaplin a știut asta. Tipul cu Be-Em-Veu va cuceri fata în 999 din 1000 cazuri, în detrimentul tipului care se plimbă desculț prin Centrul Vechi. A presupune că acest lucru nu este o realitate, reprezintă un act de o mare naivitate. Există și un imperativ evolutiv pentru care acest lucru se întâmplă. După cum spuneam, realitatea e cinică…

Există genii, există cerșetori. Extremele se remarcă rapid. Dar ce te faci cînd trece pe lîngă tine un Johny Răducanu, iar tu ești prea ignorant ca să știi cine este?

Oare noi, cei cu BMW decapotabil, cu Kindle-ul boem sub copac, noi cei care ne cumpărăm televizor doar ca să avem unde rupe Netflix-ul, noi cei care dezbatem rolul inteligenței artificiale în societatea modernă, și de asemenea dezbatem ideea unui posibil basic income la nivel planetar, în fine, noi cei care citim Medium.com, The Verge, Financial Times sau The Economist și noi cei care citim presa din România doar ca să fim cu ochii pe Dragnea and Co, oare noi nu purtăm nicio responsabilitate morală în raport cum trăiește cealaltă jumătate din România, cea care votează cu PSD? Oare noi nu suntem aroganți în ignoranța noastră? Așa cum am fost eu cu Johny Răducanu, și alții cu mine?

Haina îl face pe om! Depinde doar de noi dacă vom ști să purtăm aceste haine cu noblețe sau nu.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp