Ticăloșii dorm bine: ce se vede în oglinda de la Caracal

Generație după generație, suntem învățați încă din primii ani de viață că binele învinge răul. În Caracal, unde s-au deschis porțile iadului, binele firav nu a avut nicio șansă. Îmi închipui că în orice ființă umană în care binele este mai presus de rău, la aflarea a ceea ce s-a petrecut acolo, s-a produs o ruptură.

Suntem oameni de toate felurile, noi, locuitorii acestei țări. Dacă în fiecare dintre noi ar fi mai mult bine decât rău, răul nu ar putea învinge. Dacă în națiunea aceasta ar exista mai mulți oameni buni decât oameni răi, răul nu ar putea învinge. Însă mult prea frecvent în România răul triumfă și nu putem niciunul dintre noi să ne spălăm pe mâini de vină.

Privesc la politicieni, „jurnaliști” și alți reprezentați ai „elitei” acestei țări. Foarte mulți dintre ei au în mâini frâiele țării de mulți ani, unii chiar zeci de ani. Deși vinovați de mult rău, nu par a avea nici cele mai mici probleme de conștiință. Ba mai mult, destui dintre ei încearcă acum să exploateze această tragedie de neînchipuit spre împlinirea propriilor interese. În fața ochilor mi se desfășoară din nou și din nou o scenă din filmul japonez „Ticăloșii dorm bine” (Warui yatsu hodo yoku nemuru sau The Bad Sleep Well), regizat de Akira Kurosawa. Cu cincisprezece minute înainte de finalul peliculei, ticălosul Tatsuo Iwabuchi, vicepreședintele unei corporații, se privește accidental în oglindă. Realizând ceea ce este, pentru câteva secunde pare copleșit. Apoi, își revine în fire, ducându-și planul criminal până la capăt.

Dacă vă numărați printre cei enumerați mai sus și citiți acest text, vă întreb: Ați avut vreodată măcar un moment de luciditate, în care să vă vedeți așa cum sunteți și să vă spuneți pentru sine: „Sunt un ticălos, un nemernic!”?

Tragedia de la Caracal, la fel ca și cea de la Colectiv, la fel ca și toate celelalte, este o oglindă. În ea, nu se reflectă doar ticăloșii care au condus România, în ea ne putem vedea fiecare dintre noi și putem vedea cine suntem ca națiune.

În oglindă se vede că suntem o națiune de ipocriți. În relația cu cei de lângă noi, nici nu încape discuție. Suntem însă lipsiți de onestitate și față de noi înșine. Trăim într-un veșnic teatru de prost gust, în care ne credem a fi personaje pozitive, în timp ce răi, vinovați, sunt mereu alții. Dacă se dovedește cumva că am greșit, găsim de fiecare dată cele mai bune scuze, în timp ce altcineva nu are nicio scuză.

În oglindă se vede că suntem lipsiți de omenie. Virusul neomeniei a transformat mulți dintre locuitorii acestei țări în zombi, ca într-un scenariu prost, post-apocaliptic. Nu ne pasă, nu avem respect, nu avem compasiune.

Cu excepția celor apropiați, nu ne pasă și nu avem respect față de cei din jurul nostru, fapt ce poate fi constatat în fiecare zi, în toate tipurile de interacțiuni umane. Pe stradă, în trafic, la ghișeu, la doctor, la școală, la televizor, pe internet, alegeți dumneavoastră locul și activitatea, se vede la fiecare pas că nu dăm doi bani pe oameni. Atitudinea aceasta merge până la a nu avea nici măcar respect pentru viață, așa cum am putut constata de atâtea amar de ori.

În oglindă se vede că nu ne respectăm nici pe noi înșine. „Protejează”, „Servește” și „Onoare” sunt cuvintele cu care profesia de polițist se identifică oriunde în lume. Aceste cuvinte descriu rolul polițistului în societate, descendența nobilă din codul cavalerilor a acestei profesii, dedicați până la sacrificiu suprem în a servi și proteja cetățeanul de oricine și orice i-ar putea face rău. Polițistul care are respect de sine și pentru profesia sa va trăi și va acționa în virtutea acestor cuvinte, indiferent de primejdie și de condițiile în care trebuie să activeze.

Dacă are respect de sine și pentru profesia sa, medicul își va face datoria indiferent cine îi este pacient și indiferent de condițiile în care este nevoit să trateze. Profesorul care are respect de sine și pentru profesia sa, va da tot ce are mai bun în el pentru binele copiilor pe care îi are în mâini indiferent de condițiile în care este nevoit să-i învețe. Un om cu respect de sine, indiferent ce profesie ar avea, va munci cu dăruire, cu responsabilitate și cu gândul la binele celor care beneficiază de munca sa, indiferent de greutățile sau neajunsurile în care este nevoit să profeseze. Iar o societate care are respect de sine, nu-i va lăsa niciodată pe astfel de oameni să trăiască neapreciați și în mizerie.

Oglinda ne arată că suntem un popor superficial. Un popor de neserioși, de gargaragii, de bârfitori, de „Știu eu mai bine!”, de „Mă pricep la toate!”, de „Lasă că merge și așa!”, de „Da, să trăiți!” urmat de „Du-te dracu’!” în gând. O țară care perseverează într-un Caragiale fără haz. O țară de indivizi blazați și fără caracter, în care se trăiește și se muncește fără cap și fără suflet, cu rezultate pe măsură. O țară în care „elitele” politice, economice, academice sunt infestate de pigmei care se percep drept uriași. Până și marii „noștri” corupți s-au dovedit a fi niște găinari, niște pungași de doi bani, care au furat ca niște neghiobi lacomi atât cât li s-a permis să fure, pentru ca apoi să arunce fără ezitare țara în prăpastie în speranța că vor scăpa.

În oglindă se reflectă o mulțime de proști fuduli. În minoritate și adesea izolați, oamenii cu virtuți ai acestei țări trăiesc și muncesc cu modestie, adesea copleșiți de mediocri și submediocri trași și împinși pe scara ierarhică de alții asemenea lor. Nu vei întâlni vreun asemenea specimen care, ca semn al prostiei sale, să nu fie convins că este cel mai cel, că știe el cel mai bine, că este mai deștept decât oricine altcineva.

Tot prostia fudulă, combinată cu cele de mai sus, face ca mulți dintre cei ajunși să aibă chiar și doar un dram de putere în această țară, începând de la paznic și secretară, să profite și să abuzeze la maxim, tratând cu batjocoră și dispreț pe oricine este perceput a fi mai prejos.

România viețuiește într-un perpetuu dezastru educațional, care nu are legătură cu materiile de la școală, cu performanțele la bacalaureat, cu numărul de olimpici internaționali, cu performanța universitară sau accesul pe piața muncii. România se găsește într-un eșec total la educația elementară, aceea care face diferența dintre oameni și neoameni.

Alegerile de anul acesta și de la anul nu pot schimba această stare de fapt, nu au cum să schimbe această națiune în esența ei. Bătălia pentru România depășește cu mult lupta politică. Este în primul rând o bătălie interioară, cu noi înșine, individual și ca națiune, în încercarea de a redeveni oameni.

Oglinda nu ne arată egali în rău, dar ne arată pe toți murdari de sânge.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp