Foto: IMDB
„Scrieți, naibii, ceva sincer!” Cu fraza asta am rămas în minte după ce am văzut sâmbătă seara „The Whale”.
Și am să fac asta: am să scriu sincer despre un film care a schimbat ceva în mine, fără să țin cont de reguli, canoane sau structuri ale textului. Deci, fără un intro studiat în prealabil, this is it: confesiunea unei cinefile care a văzut unul dintre cele mai bune filme din ultimii ani.
Despre „The Whale” știam, ca mulți dintre voi, de la Oscar. Filmul a câștigat anul ăsta două premii ale Academiei Americane – unul pentru makeup și hairstyling și pentru cel mai bun actor în rol principal. Eram la Bruxelles și îl vedeam pe BBC dis de dimineață pe Brendan Fraser ținând unul dintre cele mai emoționante discursuri pe care le-am văzut eu de când urmăresc Oscarurile. Dincolo de lacrimile pe care le folosesc majoritatea actorilor care pleacă acasă cu statueta, era ceva sincer în discursul lui în care vorbea despre salvare. După mulți ani în care nu mai jucase în niciun film, după o lungă perioadă în care stătuse într-un con de umbră, Fraser a revenit cu un rol principal într-un film independent care i-a adus un Oscar. Nu că aș lua distincțiile Academiei Americane de Film ca un reper în ceea ce privește calitatea unui film, dar în cazul „The Whale”, mi-am spus că sunt șanse mari ca filmul să merite să fie văzut.
România, București, Festivalul Filmului American Independent. Sâmbătă seara, centrul Bucureștiului, o aglomerație de nedescris, zero locuri de parcare, toată lumea pe Calea Victoriei să vadă festivalul de lumini. Printre ei m-am strecurat să ajung la timp la Cinema Eforie, pe strada Eforie și, deși eram în fugă, nu am putut să nu observ cât de rău stăm la capitolul cinematografe. Mai avem 2-3 și alea nerenovate, neaerisite, cu cele mai incomode scaune din lume. Aș fi putut pune pariu că asta o să-mi afecteze major experiența cinematografică, dar am uitat de TOATE nemulțumirile în mai puțin de 5 minute.
A început filmul - „The Whale”, în traducere „Balena”. Un cadru familiar pentru noi toți după pandemie - clasicul zoom cu multe ferestre. E un curs online iar in centru – pătratul negru, singurul participant cu camera oprită, profesorul misterios cu voce radiofonică care le vorbește studenților cu pasiune despre cum să scrii bine. Din pătratul negru te trezești în apartamentul întunecat al lui Charlie, un profesor de limba engleză care suferă de obezitate morbidă, care nu vrea să fie văzut de nimeni, în afară de prietena lui bună, asistentă medicală.
Gândul că regizorul (n.r. Darren Aronofsky) a făcut un film-clișeu despre un tip american care se îndoapă cu mâncare și a cărui viață e pusă în pericol de greutatea lui apare imediat în mintea ta. Îți spui că poți vedea asta și că ai văzut-o în atâtea reality-show-uri despre fat Americans. Doar că filmul „The Whale” îți spulberă după câteva cadre și replici gândul ăsta. Te lovește, în schimb, direct în plex, senzația de greutate. Cadrele strânse cu Charlie (formatul filmului este 4:3, nu clasicul 16:9, deci totul este concentrat pe personaj), dificultatea lui de a respira și de a se mișca, semiîntunericul și povestea tristă a omului care se află în spatele muntelui de grăsime, toate îți creează senzația că ai greutatea unei bile de plumb pe scaunul de cinema.
Dar, în ciuda tuturor enumerate mai sus, „Balena” nu este un film despre viața tristă a unui om gras. Este, în esență, o poveste despre sinceritate și dragoste. Îmi amintesc de un citat din serialul „Povestea Slujitoarei”: „Orice poveste de dragoste se transformă în tragedie dacă aștepți suficient de mult”. Scenariul filmului ți-l dezvăluie pe Charlie, un bărbat care a iubit intens și care a pierdut în mod brutal persoana iubită, dar și un tată care încearcă să îndrepte lucruri cu fiica sa pe care a părăsit-o când aceasta era un copil. Cu ultimele puteri, abia respirând și cu o luciditate impresionantă pentru un om care nu se poate mișca, Charlie reia legătura cu fiica lui, o adolescentă rebelă, plină de furie și resentimente față de el.
În fiecare minut care se scurge descoperi puțin mai mult din lumea lui Charlie, pricepi de ce a ajuns în situația de a se auto-distruge mâncând și izolându-se de oameni, îl compătimești și îl înțelegi. Ai inclusiv o revelație privind relația disfuncțională a ta sau a unor oameni dragi pe care îi cunoști cu mâncarea și îți promiți că vei încerca să rezolvi cauzele din spatele mâncatului emoțional.
Scenariul nu are scăpări. Orice gol sau întrebare care ți se conturează în minte își găsesc răspunsul câteva minute mai târziu. Lipsa de acțiune și lumină sunt perfect compensate de profunzimea fiecărei replici și de intensitatea personajelor. Senzația de greutate fizică este perfect echilibrată de emoția poveștii. Iar frustrarea pe care crezi că ai putea să o resimți urmărind un film de 2 ore care are doar 5 personaje și a cărui acțiune se petrece exclusiv în interiorul unui apartament, este anihilată de un scenariu foarte bine construit.
Fără spoilere, dar păstrând aceeași notă de sinceritate, o să scriu că finalul filmului este exact ce are nevoie mintea spectatorului după 2 ore de călătorie în cele mai amețitoare sertare ale emoțiilor lui. Nu îmi amintesc ultima dată când un film mi-a creat durere fizică, așa cum am simțit sâmbătă seară: o senzație de presiune în spatele ochilor care dispare odată cu finalul, când, inevitabil, izbucnești în lacrimi, dar și o senzație de căldură în plex, pe care nu mi-o explic nici acum.
„Scrieți, naibii, ceva sincer!”, este ceea le-a cerut Charlie studenților lui într-un moment de criză în care nevoia lui cea mai mare era de eliberare și adevăr. Este ceea ce pe el, un om inundat în propria grăsime și omorât de propriul corp, l-a eliberat. Și este cu ce pleci din sala de cinema după ce filmul se termină și se aprinde lumina. Nevoia de sinceritate. (În paranteză, nu îmi amintesc când am simțit o atmosferă atât de apăsătoare și un public atât de tăcut după o proiecție în sala de cinema).
Nu știu când și dacă „The Whale” va intra în cinematografe în România sau dacă va mai fi proiectat în cadrul unor festivaluri. Știu doar că mi-a lipsit foarte mult un film ca ăsta în viața mea. Și nu vorbesc neapărat despre o producție cu recenzii internaționale de excepție, așa cum este cazul „The Whale”. Vorbesc despre o poveste care să îți intre ușor și sigur pe sub piele și să lase ceva în tine care te schimbă și care te face bine. Un film care te însoțește zile după ce îl vezi și care te face, înainte de toate, să fii mai sincer tu cu tine, în orice faci.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.