Nu mi s-a întâmplat niciodată. Am ieșit de la un film convinsă că nu mi-a plăcut, apoi, câteva ore mai târziu, nu mă puteam opri din a mă gândi la el. Ca să reușesc, totuși, să adorm în noaptea respectivă, mi-am dat voie să mă gândesc la toate poveștile pe care filmul le scosese din sertar.
Vă mai amintiți de cel mai bun prieten? De copilărie, de anii care duceau fără să te prinzi spre adolescență? Vă mai amintiți prima dezămăgire sau prima greșeală? Prima senzație că ești trădat, respins? Mai țineți minte emoția prieteniei adevărate, bucuria jocului, simplitatea acelor vremuri?
„Close” este un film care răscolește toate aceste amintiri în tine, în cel mai delicat mod posibil. Un film care te mișcă puternic fără să aibă acțiune (nu genul de acțiune nebună din filmele americane). O poveste care se lipește subtil de sufletul tău și îți reamintește cât de fragile sunt dragostea și prietenia.
Léo şi Rémi au 13 ani și sunt prieteni de când se știu. Împart totul împreună, sunt nedespărțiți iar viața lor este o continuă joacă și bucurie. Însă relația lor de prietenie se schimbă brusc când cei doi trec la o școală gimnazială și sunt nevoiți să se adapteze unui mediu nou. O legătură profundă care se rupe brusc și tragic, și care îl forțează pe Léo să înţeleagă cu ce a greşit.
„Close” este o dramă belgiană, care vorbește despre prietenie și care pune degetul pe o malformație a noastră, a tuturor: nu mai putem concepe o prietenie adevărată, strânsă și sinceră dintre doi băieți fără să ne alunece gândul că ar fi începutul unei povești de dragoste dintre doi gay. (V-ați gândit la asta, nu?)
Pelicula este scrisă și regizată de Lukas Dhont care este considerat noul copil teribil al cinematografiei europene. Filmul a fost premiat cu Grand Prix la Cannes, nominalizat la Globurile de Aur și la Oscar la categoria „Cel mai bun film internațional”. Însă nimic din toată înșiruirea asta nu m-a determinat să merg să-l văd când am primit invitația la avanpremieră. A funcționat o simplă frază: „Oana, trebuie să vezi filmul ăsta. E pur și simplu frumos”.
Și totuși am ieșit din sala de cinema parțial dezamăgită, convinsă că filmul nu mi-a plăcut. Nu știam să explic de ce. M-am folosit de un pretext: nu mi-a plăcut finalul. „Nu a fost ceea ce mă așteptam”. Dar oare ce așteptam? „Close” este un film de artă european care te fierbe la foc mic, un slow burner al emoțiilor. Ritmul lent al poveștii, cadrele strânse pe chipul și privirea personajului principal, Léo, m-au aruncat fără să îmi dau seama în pielea sinelui meu de 13 ani. Un clasic mecanism de autoapărare a intervenit între mine și ecranul de cinema, am înțeles asta abia câteva ore mai târziu.
Un prieten mi-a spus: „Eu aș arăta filmul ăsta peste tot la școală și în licee. Vorbește despre atâtea lucruri importante pentru ei”.
L-am contrazis imediat gândindu-mă la un singur lucru: niciun adolescent nu va avea răbdarea suficientă să urmărească și să digere un film atât de lent și de subtil. Generația Tik-Tok vrea scurt, repede, mestecat. Cred, în schimb, că filmul „Close” ar trebui văzut de toți adulții și părinții acestor adolescenți, care pot avea parte de o experiență neașteptată preț de o oră și jumătate: să își rememoreze propria copilărie și adolescență. Să își înțeleagă mai bine propria poveste și greșelile din ea. „Close” este un film despre copilărie, dar pentru adulți.
Filmul „Close” intră de azi în cinematografe. Adevăr și provocare. Aveți curajul să mergeți să-l vedeți?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.