Noi suntem nemulțumiți, însă străinii mutați aici fac o reverență în fața României: „De acum, asta este și țara mea”

sursa foto: Profimedia

De câțiva ani, relativ puțini, România a început să fie (și) țară de imigrație. Trendul e încă firav, dar în creștere. Și aici nu mă refer la imigrația economică temporară - la bangladeshieni, la pakistanezi șamd, veniți aici cu contract de muncă pe durată limitată și care, la terminarea contractului, sunt trimiși înapoi în țările lor.

Mă refer la oameni - bărbați și femei - care aleg să se mute în România și să trăiască aici. Sunt de peste tot - din America de Nord, din America Latină, din vestul Europei, din Asia, din Africa. Ba chiar am găsit și pe cineva din Polonia (ca să nu mai spun, evident, de ucraineni).

Cum am spus, nu sunt foarte mulți (imigrația în România nu se compară încă cu cea din vestul Europei, de exemplu), dar numărul lor crește de la an la an - și îi găsim în general în orașele mari și medii (București, Ploiești, Brașov, Cluj, Timișoara etc.).

Felul în care ei văd România depinde inițial de clima din care vin și de limbajul social în care au fost crescuți. De exemplu, cei veniți din zona tropicală (în sens mai larg) sunt fascinați de zăpadă, pe care o văd pentru prima oară. Și de anotimpuri.

Cât despre cultura socială (limbajul social) - americanii, de exemplu, sunt născuți și crescuți în țara zâmbetului permanent. Așa au învățat ei să semnalizeze către terți faptul că nu reprezintă un pericol - zâmbind.

Și când ajung în România (sau oriunde altundeva în Europa, de fapt, dar aici vorbim de România), sunt puțin speriați să vadă că nimeni nu zâmbește străinilor de pe stradă și ajung, natural, să creadă că au nimerit într-o lume în care oamenii sunt cât se poate de neprietenoși. (După care, în timp, învață modul european de a semnaliza caracterul neamenințător și se liniștesc.)

Sau iarăși e simpatic când fete din America Latină se strâng la o cafea (unde evident trebuie să spună că cea mai bună cafea din lume e aia columbiană) și inevitabil discuția ajunge în punctul următor: „Ahahahaha, românii cred despre ei că sunt gălăgioși și expansivi, ahahahaha, săracii de ei, n-au nici cea mai mică idee ce înseamnă de fapt să fii gălăgios și expansiv, ahahahaha”.

Pe urmă, evident, contează și cât de dezvoltată e țara din care vin. Cei care vin din țări mai puțin dezvoltate decât România nu înțeleg deloc ce anume îi nemulțumește pe români - din punctul lor de vedere, lucrurile aici funcționează perfect, sau aproape perfect, sau cel puțin rezonabil de bine (în orice caz cu mult mai bine decât în țările lor de origine).

Cei care vin din vestul Europei au șocul invers - anume să constate că și aici lucrurile funcționează: poate nu la fel de bine ca în țările de origine, dar în orice caz rezonabil de bine, suficient de bine încât interacțiunea cu infrastructura publică și cu birocrația să nu ridice probleme serioase. Pe scurt, din punctul lor de vedere, și în România lucrurile stau deja destul de bine din perspectiva serviciilor publice (curățenie, transport, educație, sănătate etc.), încât să nu perceapă mutarea ca pe o diminuare a calității vieții.

Însă indiferent de toate perspectivele astea, care e normal să fie diferite, există și lucruri pe care le spun toți cei mutați în România, indiferent de unde vin. Absolut toți, fără excepție. Iată-le:

1. Siguranța

Toți, absolut toți apreciază că România e o țară sigură, unde poți merge liniștit pe stradă la orice oră, fără teama că vei fi agresat/ă.

Nimeni nu spune că siguranța ți-e garantată 100%, dar toți spun că se simt absolut în siguranță - și, poate neobișnuit pentru noi, că se simt mai în siguranță aici decât în țările lor de origine (chiar și când țările astea sunt din Europa de Vest).

Femeile, evident, apreciază încă și mai mult decât bărbații sentimentul ăsta de siguranță, iar destule dintre cele tinere spun lucruri de genul: „Asta-i țara unde vreau să nasc și să-mi cresc copilul”.

2. Absența barierei lingvistice

Alt lucru pe care îl spun toți cei care aleg să se mute aici e absența (neașteptată, uimitoare pentru ei) a barierei lingvistice: nu e nevoie să știi românește, fiindcă poți comunica în alte limbi.

Toți avertizează că asta e valabil în orașele mari și, în general, când interacționezi cu persoane mai tinere (sub 50 de ani) și spun că dacă alegi să trăiești la țară sau într-un oraș mic, româna devine obligatorie.

Dar în orașele mari, poți trăi foarte bine și chiar îți poți găsi de muncă fără să trebuiască să vorbești româna.

Evident, toți resimt o obligație morală să învețe românește odată ce s-au mutat aici, ca un gest normal de curtoazie față de țara care i-a primit - dar dincolo de obligația asta, toți spun că poți trăi în România fără mari probleme, chiar dacă nu știi limba.

Unii chiar dau vina, într-un mod simpatic, pe absența asta a barierei lingvistice, pentru faptul că se cam chinuie să învețe românește. „Io chiar vreau să învăț, dar de fiecare dată când deschid gura și spun ceva în română, oamenii își dau seama instantaneu că sunt străin/ă și mută automat conversația în engleză, ca să ușureze comunicarea. Și atunci io cum să mai învăț, dacă nimeni nu vrea să vorbească cu mine în românește?”

3. Oamenii

Firește, noi ne batem ca chiorii între noi: ardelenii cu regățenii, muntenii cu moldovenii, globaliștii cu suveraniștii, useriștii cu pesediștii, conservatorii cu progresiștii, ateii cu religioșii șamd - și, evident, toți cu guvernul, oricare ar fi.

Dar pentru un străin, nimic din toate astea nu contează (presupunând că ar fi suficient de imersat în cultura locală încât să înțeleagă toate taberele și nuanțele astea).

Pentru un străin, o singură întrebare e fundamentală: mă simt acceptat ca străin, ca diferit de localnici, sau mă simt respins?

Și toți, fără excepție, declară că se simt acceptați - și sunt încântați de noi, de români, pentru felul în care îi primim: cu deschidere, cu curiozitate (De unde ești? Cum e la tine în țară? Îți place la noi? șamd) și cu un fel de bucurie (pentru a fi ales România mai degrabă decât țara lor sau altă țară).

Se simt văzuți - și asta evident că le face bine.

Și toate astea trei - acceptarea, absența barierei lingvistice și siguranța - îi fac să spună: „Aici rămân; de acum, asta e și țara mea”.

Iar în urma experienței ăsteia, unii își deschid conturi de YouTube, de Instagram și/sau de TikTok și devin un fel de ambasadori ai României și ai românilor, în societățile din care au plecat.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp