foto: Profimedia
M-am gândit de multe ori la ce am câștigat, dar și la ce am pierdut mutându-mă în Marea Britanie în urmă cu mai bine de 9 ani. Poate ajută pe cineva, mă gândesc, cu mențiunea probabil inutilă că experiența personală e definitorie și că ce e valabil pentru mine, s-ar putea să nu țină și în cazul tău. Dar să n-o lungesc, hai să vedem care-s alea de bine.
Am învățat mult despre un domeniu care îmi era complet străin înainte, construcțiile. M-am autodepășit așa cum nu credeam că aș fi fost capabil. Încă învăț și cu siguranță o voi face în fiecare zi, niciodată nu poți spune că știi totul despre ceva atât de vast. Ideea e că și acum mi se pare incredibil că de atâția ani lucrez într-un domeniu în care nu mi-aș fi imaginat vreodată că o voi face vreodată. Nu-i puțin, zic eu, să faci management în construcții după o viață în care îți dădeai cu ciocanul peste degete când voiai să bați un cui. Nu că acum nu mi-aș mai da din când în când...
Sunt mult mai disciplinat. Îmi organizez mai bine timpul, reușesc să găsesc resurse atât pentru job, cât și pentru mine. O zi liberă înseamnă mult și încerc să scot cât mai mult din ea. Nu mai primesc weekend-ul de-a gata, uneori muncesc sâmbetele și duminicile iar când nu, mă bucur cu adevărat. Încerc să găsesc un echilibru, nu vreau să repet greșelile din primii ani în UK, când munceam mult prea mult, uneori fără pauză. A fost o etapă, gata.
Respect absolut orice tip de muncă. Nu întotdeauna am făcut-o, de-abia aici am înțeles cum trebuie că mentalitatea cu care am crescut e păguboasă. Nu există munci inferioare, ci doar muncă pur și simplu.
Majoritatea oamenilor sunt politicoși, iar asta îmi place mult. Nici măcar nu mă interesează că de multe ori este de fațadă, funcționează. E mișto să ți se vorbească frumos, să fii salutat, să ți se mulțumească, să ți se ceară scuze, lucruri de felul ăsta.
Chiar dacă UK nu e Germania sau Finlanda la capitolul ordine și disciplină, per total lucrurile funcționează ok. Se traversează haotic strada, se mai aruncă lucruri pe jos, se vorbește de multe ori tare în tren sau în autobuz. Pe de altă parte, majoritatea regulilor se respectă. Da, și coada e sfântă, dar nu ca în România. Nu te bagi în față pe nicăieri, nici la intrarea în metrou, nici la magazin, nicăieri. Am văzut o fază zilele trecute, în stația de autobuz de lângă London Bridge. 60-70 de oameni înșirați frumos, vine autobuzul, o tipă apare de nicăieri și se bagă în față. I se spune frumos să se așeze la coadă, ea vociferează, dar până la urmă se execută.
Predictibilitatea. De-abia aici am avut parte de ea. Nu întârzie salariul, nu vine nimeni cu scuze idioate, de obicei cuvântul dat se respectă. Există și aici tâmpiți, ca peste tot, dar sunt minoritari. În general, lumea își vede de treabă și respectă regulile.
Nu te judecă nimeni, atâta timp cât nu ești complet cretin. Dacă îți vezi de treabă și respecți drepturile celorlalți, ești ok. Poți să faci ce vrei, să te îmbraci cum ai chef, să se tatuezi din cap până în picioare, să dansezi pe stradă, să faci yoga în mijloacele de transport în comun, orice. Acum vreo câteva săptămâni era să calc pe una întinsă pe jos în tren. Stătea pe spate pe un covoraș în mijlocul vagonului, cu picioarele ridicate, făcând nu știu ce exerciții de gimnastică. Am ocolit-o frumos, ceilalți călători au făcut la fel, chiar dacă ocupa o grămadă de spațiu. Nu i-a zis nimeni nimic.
Clar sunt și minusuri, chestii pe care simt că le-am pierdut, lucruri care nu-mi plac etc. Mai jos, cele mai importante.
Viața socială e destul de limitată, cel puțin în cazul meu, dar cred că e o chestie destul de generală, cel puțin pentru imigranți. Am noroc că îi am aici pe fratele și unul dintre verii mei, cu familiile lor. Ne vedem însă relativ rar, deși nu stăm departe unii de alții. Nu am reușit să ne facem prea mulți prieteni, iar cei pe care i-am avut nu mai sunt în UK de câțiva ani. Nu că în România aș fi avut zeci de prieteni, dar clar ieșeam mult mai des, mă vedeam cu mai mulți oameni, lucruri de felul ăsta.
Timpul, distanțele, munca – toate astea fac diferența. Aici trebuie să-ți planifici atent o cafea cu cineva, mai ales dacă nu stă aproape de tine. Lumea e concentrată foarte tare pe muncă, iar timpul liber se petrece de obicei în familie. Iarăși, mă refer în special la imigranți. Pentru englezi e mai simplu, se înfig în pub de vineri și mai ies duminică, dacă mai ies.
Nu că n-ai avea mâncare pe alese aici, dar uneori îmi lipsesc magazinele românești. Ideea că intri în supermarket și vezi produse familiare, că ai acces la ele tot timpul. Sunt și în UK magazine românești, însă sunt relativ mici și, în cazul nostru, destul de departe.
Câțiva oameni, rămași în România, cu care mă văd prea rar. Ei îmi lipsesc cel mai mult. De unii dintre ei m-am îndepărtat și emoțional, cu alții încă simt că am conexiuni. Asta e partea cea mai grea atunci când pleci din țară, întotdeauna rămân acolo oameni de care te leagă lucruri. Orice ai face, ei rămân, tu pleci. Când ajungi prin țară, îi vezi și apoi iar pleci. Și tot așa. Înainte îi sunai și te vedeai în cinșpe minute la o cafea la terasa de la parterul blocului. Și azi, și mâine, oricând. Acum îi vezi o dată sau de două ori pe an. Niciodată nu e suficient, niciodată nu mai e la fel.
Sentimentul că aparții unui singur loc. Am mai spus-o, cei plecați din țară nu vor mai trăi niciodată într-un singur lor. Fără să-ți dai seama, începi să exiști în două lumi. Nu că ar fi neapărat un lucru rău, ține de fiecare cum percepe chestia asta. În general, sunt ok. Uneori însă, recunosc, e dureros. E un dor difuz, un gol undeva, ceva care nu se leagă, un sentiment de pierdere, nici nu știu cum să definesc mai bine chestia asta.
Cum ar fi fost dacă aș fi rămas, cum ar fi arătat viața mea, cu toți oamenii pe care nu îi mai întâlnesc sau pe care nu îi voi cunoaște niciodată. Și apoi îți spui că, da, ai pierdut o viață acolo, dar ai câștigat o alta aici, cu alți oameni, cu alte experiențe, cu alte împliniri. Uneori e suficient, alteori ți se pare că nu e.
Și mergi pe o stradă din Londra într-o zi oarecare și te trezești întrebându-te cum o fi exact în momentul ăla nu știu ce stradă din orașul în care trăiai în țară, cum o fi vremea azi, ți se face brusc dor de zgomotul de acolo, de haos, de toate lucrurile care nu credeai că îți vor lipsi vreodată.
Și apoi îți trece și trec zile și săptămâni și iarăși te întrebi când te aștepți mai puțin cum se mai simte orașul din care ai plecat, ce mai fac oamenii lui și îți spui că normal, sunt bine mersi fără tine, că poți lipsi o viață iar ei merg înainte ca și cum n-ai fi fost niciodată și că e în regulă să fie așa. Doar tu știi că lipsești de acolo, nu și ei. Nu și cei mai mulți dintre ei.
Dar e ok așa. Se poate trăi și cu lucruri care nu mai sunt, și fără oameni care sunt departe, și cu goluri, și cu un pic de dor și cu ce ar fi fost dacă ai fi rămas. Și e ok să nu uiți, să te întrebi, să ți se pară uneori că vieții tale îi lipsește ceva, să-ți reamintești apoi că nu e chiar așa rău, că pierzi ceva ca să câștigi altceva, că așa merge treaba, că orice ai face nu poți avea totul.
Matematică ironică, prieteni, în care ceva îți dă mereu cu virgulă, din care te zbați să ieși număr întreg, chiar dacă între aici și acolo există mereu o linie care te împarte neobosit în bucățele din ce în ce mai mici, până la a mia zecimală.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Am fost plecat pe-afară perioade de maximum câteva săptămâni, cu serviciul și, deși am socializat zilnic cu colegii, tot mă apăsa depărtarea de "acasă". Prin anii '90, când aveam un salariu de numai 100 USD/lună, am primit oferte de emigrare, în Franța și în SUA (San Diego), ca inginer electronist. Am dat răspunsul negativ pe loc și nu mi-a părut rău nicio clipă. Nu aș putea trăi între două lumi.