foto Profimedia
Când eram copil, credeam că părinții sunt neclintiți în fața timpului. Nu nemuritori, dar suficient de puternici încât lumea să stea sprijinită pe ei fără să se clatine. Apoi vine ziua în care unul îți lipsește. Nu pleacă pur și simplu, ci dispare din structura invizibilă a vieții tale, ca o grindă de siguranță scoasă dintr-o casă care continuă, totuși, să stea în picioare.
Acum câțiva ani, am rămas doar cu tata. După moartea mamei și rânduielile creștinești, programate pe durata unui an, n-am mai dormit în casa părintească, dintr-un oraș situat la aproximativ la 120 km de București, am văzut-o doar în trecere. Tata mă vizitează, însă, des la București, unde trăiesc și muncesc de prea mulți ani. Eu nu am mai putut merge acolo. Pentru mine, înainte de moartea mamei, casa părintească nu era doar un spațiu, ci felul în care cineva te așteaptă în ea. După ce mama a plecat, lucrurile au rămas un timp la locul lor, dar sensul lor nu. Pereții păstrau mai mult decât puteam duce, iar liniștea nu era odihnă, ci absență.
La sfârșitul săptămânii trecute, am trecut pe-acasă după ani, pentru câteva ore, în drum spre o înmormântare. Când am intrat în camera tatei, i s-au luminat ochii și mi-a spus, zâmbind bucuros: „Bine-ai venit acasă!”
A rămâne cu un singur părinte nu înseamnă doar absență, ci o redistribuire tăcută a rolurilor și a emoțiilor. Tata nu mai este doar tată. Devine, fără să spună nimic, și martor al durerii tale, și administrator al propriei lui tristeți, și sprijin, și zid, și uneori tăcere. Multă tăcere.
Toate sărbătorile au o pauză în mijloc, ca o respirație ținută prea mult. Îți dai seama că ai rămas cu tata nu pentru că el s-a schimbat fundamental, ci pentru că tu ești alta. Devii atentă, prudentă, matură, mai devreme decât era planificat. Înveți să nu ceri prea mult. Înveți să observi.
La început nu înțelegi. Pui uitările lui pe seama vârstei lui, de peste 70 de ani, repeți răspunsurile, zâmbești mai des decât simți. Apoi îți dai seama că nu mai este vorba despre distragere, ci despre desprindere. Tata începe să piardă lucruri invizibile: ordine, sens, continuitate. Nu mai știe exact ce zi este, dar știe că e acasă. Nu mai știe ce a spus ieri, dar știe că te recunoaște.
Are un fel al lui de ordine care îl ține ancorat: mănâncă la ore fixe, are grijă să-și ia medicamentele și, când vine în vizită, merge cu mine peste tot. Este o rutină care ne ține legați și transformă zilele în siguranță, chiar și atunci când uitarea încearcă să pătrundă.
Cel mai greu nu este că uită. Ci că, odată cu amintirile, se șterge și o parte din autoritatea lui, din forța lui de altădată. Omul care știa, care decidea, care proteja, ajunge să aibă nevoie de protecție. Iar tu faci trecerea aceasta fără ceremonii: din copil, în sprijin; din fiică, în paznic al unei fragilități care te depășește.
Uitarea nu este doar boala lui. Este și exilul tău. Trăiești într-un prezent continuu, pentru că trecutul nu mai poate fi invocat, iar viitorul este prea fragil ca să fie planificat. Îți alegi cuvintele cu grijă, nu pentru a fi precisă, ci pentru a nu-l tulbura. Înveți că adevărul nu mai este întotdeauna necesar, dar blândețea este.
Tata nu știe ce e Facebook și nu are telefon mobil. L-a refuzat din start. Nu există notificări, nu există mesaje de citit. Există doar prezentul, așa cum este: simplu și adevărat. Este scutit de răutățile gratuite și de judecățile inutile.
E greu să scrii despre ceva atât de personal fără să devină un monolog. Scriu pentru mine, dar las textul deschis, fără explicații inutile. Spun atât cât pot duce. Restul rămâne între mine și el. Dacă cineva se regăsește, e suficient.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.