Foto: George Călin/ Inquam Photos
A fost anul în care am învățat, în sfârșit, că viața nu se întâmplă niciodată în linie dreaptă. Credeam că m-am obișnuit cu zigzagurile ei, dar 2025 a adus un fel de mișcare nouă, greu de anticipat: ca un val care vine din unghiul „greșit“ și te obligă să-ți repoziționezi centrul de greutate.
A fost anul în care am pierdut câteva certitudini, dar am câștigat, în schimb, câteva adevăruri mai mici și, poate, tocmai de aceea, mai solide. Am înțeles că nu toate prieteniile se regenerează, dar cele care se întorc, revin cu o forță care îți reașază lumea. Că nu toate planurile pe care le-ai gândit cu minuțiozitate merită duse până la capăt, dar că fiecare ocol are sensul lui, chiar dacă îl descoperi abia la final.
A fost anul în care am muncit mult, poate prea mult, dar nu în zadar. M-am surprins uitând de mine, apoi regăsindu-mă exact acolo unde nu mă mai așteptam: în câteva întâlniri importante, în proiecte care mi-au dat din nou direcție, în oameni care au știut să mă cheme atunci când m-am îndepărtat prea tare.
A fost și anul în care, în România, s-a vorbit mai mult ca oricând despre bugetari. Despre salarii, reduceri, privilegii, mituri și realități - toate amestecate într-o dezbatere care a ținut și agenda publică, și rețelele sociale într-o vibrație continuă. Un an în care, dacă lucrai în sistemul public, simțeai uneori că porți pe umeri o lupă uriașă: orice faci e analizat, orice greșeală e generalizată, orice efort e suspectat. Și dincolo de zgomot, rămâneai cu întrebarea simplă, dar esențială: cum rămâi profesionist într-un spațiu în care despre munca ta se vorbește mereu, dar rareori cu adevărat se înțelege ce presupune?
Să fii funcționar public parlamentar și să scrii la o platformă precum Republica este, în primul rând, un exercițiu de echilibru. Trăiesc în fiecare zi în miezul unei instituții care funcționează după reguli stricte, cu responsabilități discrete și cu o rigoare pe care puțini o văd din exterior. Dar simt, în același timp, nevoia de a spune ceva despre lumea din care fac parte, nu ca voce oficială, ci ca un om lucid care înțelege mecanismele statului și, totodată, vulnerabilitățile lui. De aceea, le mulțumesc Gildei Lazăr și lui Florin Negruțiu pentru că au insistat, ani de zile, să revin la scris.
Nu scriu ca să critic. Scriu pentru că, într-o societate în care se aruncă deseori cu etichete, am vrut să aduc o nuanță. O privire calmă. O perspectivă interioară, care nu strigă, ci încearcă să lămurească, cu speranța că unele probleme vor fi înțelese. Dincolo de percepțiile facile, există oameni reali, care muncesc, care se frământă, și care își fac treaba cu onoare, chiar și atunci când nimeni nu observă.
Dacă ar fi să le spun ceva celor tineri, ar fi acesta: nu vă grăbiți să deveniți oamenii pe care îi așteaptă ceilalți. Lumea va încerca mereu să vă împingă într-o formă - mai serioși, mai rapizi, mai vocali, mai „de succes”. Drumul cel mai sigur se construiește încet și în rezonanță cu voi înșivă. Greșiți, schimbați direcția, puneți întrebări, opriți-vă când nu mai puteți și porniți din nou. Nu vă fie teamă să fiți decenți într-o epocă grăbită, să fiți nuanțați într-o lume a extremelor și să nu ridicați vocea atunci când toți strigă. Curajul nu ia întotdeauna forma spectacolului; uneori e doar liniștea cu care vă urmați propria măsură interioară.
În 2025, România nu e o țară pierdută. Cred că este doar o țară prost orientată. Funcționează suficient cât să nu provoace revoltă, dar insuficient cât să inspire loialitate. Statul există, dar nu convinge. Administrează, dar nu explică. Corectează, dar nu construiește. Iar în acest decalaj dintre funcționare și sens se instalează cea mai periculoasă stare socială: resemnarea lucidă.
Am ajuns, probabil, într-un punct în care criza nu mai șochează, iar normalitatea nu mai entuziasmează. Trăim într-o ordine care nu e violentă, dar e impersonală. O ordine în care oamenii sunt tratați ca unități de calcul, nu ca destine. Cel mai grav efect al acestei stări, din punctul meu de vedere, nu este economic, nici măcar politic. Este retragerea multor oamenilor competenți din viața publică. Nu pleacă neapărat din țară, dar pleacă din dezbatere. Nu mai corectează, nu mai insistă, nu mai speră că efortul lor ar avea sens. Spațiul public rămâne astfel dominat de zgomot, de certitudini stridente, de agresivitate morală. Iar o societate în care zgomotul devine criteriu de adevăr își compromite singură viitorul.
România se îndreaptă, în acest ritm, spre o formă de stagnare stabilă. Nu vom cădea, dar nici nu vom avansa. Ne vom descurca, dar nu vom visa. Vom evita răul, dar nu vom construi binele. Vom trăi defensiv, preocupați să nu pierdem ce avem, incapabili să formulăm ce am putea deveni.
Și totuși, nimic din toate acestea nu este ireversibil. Viitorul nu e anulat, ci amânat. Diferența este esențială. Pentru că viitorul nu se recâștigă prin miracole politice sau lideri providențiali, ci printr-un gest mult mai modest și mai greu: reabilitarea limbajului. O societate începe să se vindece în momentul în care încetează să vorbească despre oameni ca despre probleme. În momentul în care renunță la generalizări comode și acceptă complexitatea. În momentul în care adevărul nu mai este folosit ca armă, ci ca responsabilitate. Viitorul apare nu atunci când promisiunile devin mai mari, ci când cuvintele devin mai oneste.
Dacă România va reuși acest lucru, să-și recâștige răbdarea cu propriii cetățeni, să-și respecte inteligența, să nu-și mai trateze oamenii ca pe o masă de gestionat, atunci direcția se poate schimba. Lent, discret, dar real. Dacă nu, vom merge mai departe exact așa cum suntem: funcționali, obosiți și fără încredere.
Poate că acesta este adevărul cel mai incomod: nu ne lipsește viitorul, ne lipsește încrederea că merită construit. Iar o țară care nu mai crede în propriul ei viitor nu moare. Doar trăiește mult timp sub posibilitățile ei.
Nu știu dacă a fost un an „bun“. Poate nici nu mai gândesc în acești termeni. Dar a fost un an adevărat: cu drumuri care s-au închis, dar și cu uși care s-au deschis neașteptat, cu o singurătate mai curată și cu o bucurie mai atentă, cu înțelesuri noi care au crescut încet, aproape imperceptibil.
Iar dacă tot ne apropiem de zilele în care lumea încetinește, mi-aș dori, pentru fiecare dintre voi, zile de sărbătoare tihnite, nu neapărat fericite, nu obligatoriu spectaculoase, ci doar tihnite. Un Crăciun în care să știți că, măcar pentru o clipă, ați făcut ce depinde de voi. Un Crăciun în care conștiința să nu vă apese. Un Crăciun în care liniștea să nu fie o fugă, ci o alegere.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.