Foto: Profimedia
În taxi, într-o dimineață mohorâtă și ploioasă, Bucureștiul curgea pe geam ca un film vechi: blocuri cenușii, reclame luminoase, oameni grăbiți și un cer care pare prea jos pentru toate poveștile orașului. Taximetristul vorbea rar, cu pauze lungi, ca și cum fiecare propoziție ar fi fost scoasă dintr-un sertar închis de ani de zile. Nu părea omul care să inventeze istorii, însă vorbea cu gravitatea celor care au ajuns să creadă că lumea ascunde înțelesuri pe care ceilalți nu le mai văd.
A început cu Baba Vanga. Bulgaroaica aceea aproape mitologică, despre care mulți spun că ar fi prezis războaie, prăbușiri de imperii și destine de popoare. „Baba Vanga a avut dreptate în 89,9% din predicții. Sper să nu fim noi ăia 10% unde universul zice: «Hai, că aici am glumit.»”
Și fără introducere, intră direct în soarta României.
„Ea spunea că România e grădina Maicii Domnului, un pământ ales, dar împins spre marginea prăpastiei de propria clasă politică”. Un discurs care mi s-a părut cunoscut.
Îmi aruncă o privire prin oglindă, să vadă dacă sunt atentă.
„Din mijlocul acelora care conduc prost și fără suflet, ar urma să se ridice însă un om tare ca o stâncă, drept și curajos, capabil să schimbe destinul României”, așa cum nu s-a mai întâmplat niciodată, nici ca întindere, nici ca putere spirituală.
„Cam când, așa?”, întreb, obligată de situație.
Șoferul a zâmbit amar. „Ea zicea într-un viitor apropiat. Nu cred că vorbea despre sute de ani.”
Nu era doar o poveste despre profeții. Era, de fapt, o poveste despre speranța lui. Despre nevoia de a crede că, dincolo de umilințe, corupție și dezamăgiri, există totuși ceva bun. Că istoria aceasta obosită nu poate merge la nesfârșit în aceeași direcție.
Apoi a trecut la o altă istorie. Despre indianul Gupta Swami, invitat în România de Elena Ceaușescu prin anii ’80. Povestea lui suna ca un amestec de legendă și misticism oriental: omul ar fi fost readus la viață de Dumnezeu, iar misiunea lui devenise propovăduirea credinței creștin-ortodoxe. Taximetristul vorbea despre el cu convingerea celui care nu mai face diferența între fapt și simbol.
Gupta Swami ar fi avut, spunea el, darul de a vedea trecutul și viitorul oamenilor. Nu îi plăcea să vorbească despre destin, pentru că vedea adesea tragedii. Dar Elena Ceaușescu a insistat să afle ce îi așteaptă pe ea și pe Nicolae Ceaușescu. Iar răspunsul ar fi fost cutremurător: „Veți muri în curând, omorâți de propriul popor, într-o zi de mare sărbătoare.”
Crăciunul din 1989 a transformat această poveste într-un mit național.
„O karma proastă de neam, doamnă”, explică el.
Nu mai conta dacă relatarea era perfect adevărată sau nu. Important e că oamenii au nevoie să creadă că până și dictatura a fost judecată de o forță mai mare decât istoria și că răul nu rămâne nepedepsit.
Domnul vorbea despre toate acestea cu pasiunea unui om care și-a construit o filozofie din fragmente de televiziune, credință populară și memorie colectivă. În cele 40 de minute ale cursei matinale cu taxiul, am trecut și prin Arsenie Boca, profețiile despre renașterea României și imaginea unui conducător „care râde când nu trebuie și stă serios când trebuie să râdă”. Simțeam că nu mai e doar o conversație de taxi, ci radiografia unei stări de spirit românești.
În fond, toate aceste istorii spun același lucru: că românii trăiesc permanent între deznădejde și revelație. Între sentimentul că țara merge spre fundul prăpastiei și speranța aproape mistică a unei renașteri spectaculoase. Există o fascinație pentru profeți pentru că realitatea dezamăgește prea des. Dacă prezentul pare fără ieșire, viitorul va deveni teritoriu pentru miracole.
Probabil că acesta este adevărul cel mai important al cursei de taxi: nu dacă Baba Vanga a avut sau nu dreptate, nici dacă indianul a prezis moartea Ceaușeștilor. Ci faptul că oamenii încă mai caută semne că România nu este condamnată definitiv.
M-am uitat pe geam. Trafic blocat. O ambulanță prinsă între două SUV-uri. Un om care vindea șosete la semafor și un panou stradal cu un promoter zâmbind ca și cum tocmai aflase că nu el plătește factura la gaze.
La destinație, omul s-a întors spre mine cu aerul că tocmai îmi predase un curs intensiv de istorie ocultă a României. „Și, doamnă, să nu ziceți că nu v-am zis! Țara asta n-are cum să moară. Prea mulți nebuni au prezis-o.”
Nu era despre adevărul din poveștile lui, ci despre felul în care oamenii își țin lumea întreagă în picioare spunându-le.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.