„Mai bine îi lăsăm să moară proști”. Într-un taxi am auzit o replică despre ignoranța care prosperă cu aroganță

foto: Profimedia

- Știți cum e, lumea nu mai vrea să priceapă nimic, zice taximetristul, uitându-se în oglindă mai mult la mine decât la drum.

- Poate că nu mai are răbdare, i-am răspuns, privind clădirile care treceau ca niște idei neterminate.

- Răbdare? a râs scurt. Nu, nu mai are chef. Toți le știu pe toate. Mai bine îi lăsăm să moară proști, spune, mai mult pentru sine decât pentru mine.

Recunosc celebra replică din filmul domnului Lucian Pintilie. La ora 7.30 dimineața, orașul curge pe lângă noi plin de semafoare, panouri, promisiuni. Totul explică ceva, nimic nu învață pe nimeni. Fiecare colț are instrucțiuni, fiecare ecran oferă „adevăruri”, fiecare om are o opinie gata ambalată. Și totuși, prostia nu doar că supraviețuiește, ci prosperă. Nu mai e rușinoasă. Nu se mai ascunde. Se afișează cu mândrie, ca o insignă de apartenență.

Citiți și:

• Roxana Lozneanu: Într-un taxi, între două semafoare, un șofer mi-a spus cea mai lucidă frază despre lumea în care trăim: „Nu mai gândește nimeni...”

Prostul contemporan pare că nu este lipsit de informație. Este saturat de ea. Atât de saturat încât a renunțat să mai discearnă. Nu mai caută sens, caută confirmare. Nu mai vrea să știe, vrea să aibă dreptate. În acest punct, prostia încetează să fie o deficiență și devine o poziție ideologică. Una defensivă, zgomotoasă, agresivă.

Replica taximetristului vine din contact direct cu această realitate. Aude zilnic aceleași certitudini strigate de pe bancheta din spate. Oameni care nu pun întrebări, dar dau lecții. Care confundă volumul vocii cu forța argumentului. Care se simt jigniți de orice nu înțeleg. După un timp, nu mai ai ce să le spui. Și atunci apare gândul periculos, aproape eliberator: lasă-i.

Dar ce înseamnă, de fapt, acest „lasă-i”? Un îndemn la retragere. La refuzul de a mai irosi un pic de sens acolo unde nu există dorința de a înțelege. Este gestul celui care înțelege că nu orice dialog este posibil și că nu orice minte vrea să fie atinsă. Uneori, explicația devine insultă. Alteori, adevărul devine amenințare.

În momentul în care îi „lași”, nu îi lași doar pe ei. Lași spațiul gol. Iar golul nu rămâne niciodată gol. Este ocupat rapid de clișeu, de manipulare, de prostia mai articulată, mai organizată. Prostia care nu tace, ci conduce. Care nu ezită, ci mobilizează.

Nu toți cei care greșesc sunt pierduți. Există o prostie a neștiinței, timidă, recuperabilă. O prostie care întreabă, care ascultă, care se poate corecta. Pe aceștia, dacă îi abandonezi, comiți o nedreptate. Dar există și o altă specie: prostia orgolioasă. Cea care se apără de inteligență ca de un virus. Cea care își construiește identitatea din refuz. Aici, poate, tăcerea nu e lașitate, ci igienă.

Replica „Lasă-i să moară proști” cred că devine, astfel, simptomul unei lumi obosite să mai explice. Nu e soluție, e semnal de alarmă. Este momentul în care inteligența, epuizată, cochetează cu cinismul. Dar cinismul e o victorie ieftină. Îți dă senzația de superioritate, dar îți ia responsabilitatea.

Poate că adevărata miză nu este dacă îi lăsăm sau nu, ci dacă mai avem forța să nu devenim ca ei. Să nu confundăm claritatea cu disprețul. Să nu renunțăm la nuanță doar pentru că e obositoare. Pentru că prostia nu moare de la sine. Dar inteligența, dacă obosește prea mult, da.

Ajungem la destinație. Replica taximetristului rămâne suspendată în aer, ca un adevăr incomod. Nu știu dacă are dreptate. Știu doar că, dacă ajungem să o rostim prea des, nu ei sunt cei care pierd definitiv, ci aceia care au renunțat să mai creadă că gândirea e o formă de responsabilitate, nu doar un privilegiu.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp