Ani de zile am vorbit și am scris despre tenis după încheierea meciului. E o poziție protejată pentru comentator: ai în față confruntarea întinsă pe masă, în întregul ei, cu datele statistice, declarații după meci, analize, totul la rece. Ceea ce faci este o disecție, concluziile sunt mai lesne de tras pe un trup nemișcat, care a fost viu, s-a zbătut.
O eventuală înfrângere catastrofală nu te atinge, nu poți fi făcut răspunzător.
A comenta în direct lupta unei jucătoare care te implică emoțional e mult mai riscant, dar mai drept. Poți să greșești în interpretarea fazelor, să ai reacții impulsive, poți să cedezi psihic odată cu Simona – căci de ea a fost vorba în majoritatea cazurilor. Dacă e dezastru, te va lovi fără milă și pe tine.
Firește, poți să stai la cutie. Să comentezi detașat, obiectivist, cu grijă să nu ridici tonul, să nu tresari. Numeri contabilicește greșelile și așii, nu-ți permiți nicio exclamație, nicio încurajare, faci doar unele observații, fără a încerca să identifici și posibile soluții.
Sunt în stare să comentez și așa, dar n-o s-o fac niciodată. Îmi dau voie să trăiesc meciul, să pierd sau să câștig, să sufăr, împreună cu feblețile mele, Roger Federer și Simona Halep, de pildă. Asta înseamnă că sar de bucurie când ei câștigă punctul cu o lovitură excepțională, dar nicidecum că aplaud când adversarul greșește neforțat. Iar când Simona joacă prost, nu mă fac că nu văd.
Se poate întâmpla la mine în casă, unde am comentat atâtea meciuri de unul singur, sau la televizor.
În ziua finalei de la Cincinnati, Digi24 mi-a solicitat o intervenție transmisă direct de la mine de acasă, că birou n-am, imediat ce se încheie meciul. De asemenea, Digi Sport a dorit să comentez pe scurt confruntarea înainte ca ea să înceapă. Am refuzat ambele invitații, explicând că mi se pare bizar și nesportiv să vorbesc din papuci când finala era transmisă live de Digi, televiziunea cu care colaborez.
Ca urmare, Digi Sport 2 m-a invitat să vin în direct, fapt pentru care mulțumesc.
Ce am încercat să fac în timpul meciului? Să pun în lumină telespectatorilor pasionați, dar nu neapărat specialiști în tenis, de ce se întâmplă ce se întâmplă. De ce pierde Simona ghem după ghem.
Schema era clară și dureroasă: după un început „respectuos” față de „the tough opponent”, Simona Halep, Garbine Muguruza a dat drumul atacurilor ei cu mingi adânci, tari, proiectate ca din praștie spre linii. Cum venea o minge respinsă mai scurt de la Simona, Garbine făcea pasul în față și finaliza.
În fața unui asemenea joc, calificat ca fatalitate de Ilie Năstase („Stilul Muguruzei nu-i convine lui Halep, lovește foarte puternic, vine mingea repede, a jucat puțin defensiv Simona, asta e, ăsta e jocul”) există, din cât tenis am uitat eu, două soluții: sau încerci să lungești raliurile punând în teren multe mingi înălțate sau tăiate, din când în când câte-o scurtă, ca să-i rupi ritmul de atac „mitralieră” adversarei, sau accepți provocarea, riști retururi agresive, în special la serviciul 2, lovești tu primul decisiv, deschizi unghiurile – adică te aperi atacând preventiv.
Din păcate, Simonei, în astfel de situații de criză, nu îi e familiar decât ținutul mingii în teren cu lovituri liftate sau plate – slaisul sau scurta nu le stăpânește. Asta s-a dovedit suficient în cazul lui Konta sau Stephens, care n-au reușit să reziste în raliu, au forțat și au comis multe greșeli. Muguruza, însă, a făcut față schimburilor, destul cât să prindă ocazia pentru lovitura letală. Un ghem, două, trei, patru le-a câștigat așa. Era limpede ca lacrima că Simona trebuie să renunțe la această tactică, altminteri e pierdută.
De aceea gemeam mereu „Din nou retur moale pe centru...”, „Iarăși trimite prea multe mingi spre centrul terenului”, căci, de acolo, Muguruza avea timp să se așeze și să ia controlul punctului cu lovituri puternice, în unghi, silind-o pe Simona să se agațe de minge, mereu în criză de timp.
Darren Cahill a venit și i-a spus exact ce subsemnatul repeta de minute în șir – „Deschide terenul, nu mai pisa spre centru și atacă-i serviciul 2!” –, cuvintele au trecut însă pe lângă Simona, care privea în gol. Vă mărturisesc că de atunci am fost aproape sigur că va pierde, dar nu era să omor speranța zicând așa ceva pe post.
Ce să vă mai spun? Că vorbeam cu nădejdea prostească, subconștientă, că o să mă audă Simo și o să se trezească...
Cel mai mult m-a făcut să sufăr sfârșitul, ultimul ghem, în care Simona, într-un non combat jenant, a expediat toate mingile câțiva metri afară, ca să scape și să plece. Iar în drum spre vestiar, nici nu i-a băgat în seamă pe copiii care îi așteptau autograful, continuând să o iubească...
Acum îmi încasez cuvenitul puhoi de imprecații: că sunt negativist, subiectiv, că vorbesc prea mult, că habar n-am de tenis și că, până la urmă, din cauza mea a pierdut, îi port ghinion...
Nu-mi rămâne să vă mai spun decât că nu regret nicio clipă că am fost alături de Simona la rău, chiar de va fi să comentez din nou meciuri de tenis doar la mine în sufragerie.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
