Teoria şi practica în universităţile româneşti şi britanice. Adevăruri şi mituri

Sistemul universitar românesc a fost deseori acuzat, în ansamblul său, de două neajunsuri fundamentale pe care le perpetuează cu tenacitate de câteva decenii bune.

Pe de o parte, eşuează în a le oferi studenţilor pregătirea de care au realmente nevoie în dezvoltarea lor profesională.

Pe de altă parte, calitatea cercetării efectuate, fie şi la nivele superioare, nu reuşeşte să se ridice la standarde decente, dovadă stând absenţa constantă a universităţilor româneşti din topurile universităţilor care contează în plan mondial. Dată fiind complexitatea ambelor probleme, în cele ce urmează mă voi ocupa numai de prima dintre ele.

Universitatea românească. Ce trebuie păstrat şi ce e profund greşit

Voi da Cezarului ce-i al Cezarului şi voi spune de la bun început că, personal, datorez destule facultăţii absolvite la Bucureşti şi că latinist nu am devenit în UK, ci în România. Prin urmare, intenţia mea nu este de a denigra în bloc sistemul pe care-l critic, ci de a-i recunoaşte părţile bune şi de a-i evidenţia erorile fundamentale. În domeniul filologiei, pe care se întâmplă să-l cunosc cel mai bine, şcoala românească oferă următoarele avantaje:

• varietate semnificativă de lecturi şi abordări teoretice;
  
• cursuri dintre cele mai diverse, acoperind arii extinse, de la fonetică istorică la literatură comparată şi de la antropologie culturală la lingvistică formală;
  
• studiul temeinic al limbilor străine şi al gramaticii în general.

Păcătuieşte însă prin:

• lipsa de flexibilitate în alcătuirea programei; studenţii au prea puţin de spus în alegerea materiilor de studiu;
  
• diversitatea excesivă a direcţiilor de studiu şi lipsa oricărei îndrumări personalizate către o anumită specializare;
  
• insuficienţa lucrului cu textul şi a exerciţiilor de critică aplicată;
  
• abordări lingvistice sau literare învechite, desincronizare în raport cu modelele teoretice occidentale.
  

Cu alte cuvinte, absolventul iese din facultate cu mintea buimăcită, ştiind prea puţin din prea multe domenii şi neavând nici cea mai vagă idee cum să folosească informaţiile extrem de eterogene şi adesea desuete pe care a fost obligat să le memoreze. Cei care reuşesc să se ridice deasupra acestui nivel mediocru de formare oferit de universitate o fac prin eforturi proprii, datorită unor profesori foarte buni şi în pofida sistemului.

Oxbridge, un posibil model de urmat

În cadrul universităţilor Oxford sau Cambridge, facultăţile impun o serie de cursuri obligatorii în primii doi ani, dar, în afara lor, studentul are la dispoziţie şi o gamă extrem de largă de cursuri dintre care trebuie să aleagă, ghidat de propriul director de studii din colegiul la care este afiliat. Acestea nu sunt însă haotice şi puse în programă doar pentru a le asigura cadrelor didactice completarea normelor, ci sunt menite să-l ajute pe student să-şi gasească o arie de specializare relativ restrânsă în anul al treilea. La Facultatea de Limbi Clasice de la Cambridge, spre exemplu, coerenţa programului de studii este de aşa natură, încât orice absolvent, indiferent de cursurile pe care şi le-a ales în timpul celor trei ani, să fie capabil să citească şi să discute orice text scris în latină sau greacă veche, să scrie el însuşi în aceste două limbi şi să aibă o cunoaştere aprofundată a spaţiului cultural al antichităţii greco-romane. Cum îşi însuşeşte această cunoaştere, depinde numai de el. Nu se aşteaptă nimeni să fii cvasi-expert şi în tragedia greacă, şi în filosofia presocratică, şi în istoriografia latină, şi în arta mediteraneeană, şi în istoria Imperiului Roman etc. Aşa ceva e pur şi simplu de neconceput şi este evident pentru oricine că, dacă i-am pretinde studentului să ştie doar câte ceva şi din literatură, şi din lingvistică, şi din istorie, şi din filosofie, şi din istoria artei, şi din arheologie, ar sfârşi prin a fi un diletant; or, ambiţia sistemului Oxbridge este, dimpotrivă, aceea de a scoate specialişti, indiferent de domeniul pe care-l studiază. Unul dintre miturile urbane intens vehiculate în România este acela ca în Occident învăţământul ar fi bazat mai mult pe practică, în timp ce în universităţile româneşti se face foarte multă teorie. Nu e adevărat. Se face foarte multă teorie şi la Cambridge, pentru că acesta e rolul universităţii: să problematizeze, să teoretizeze, să promoveze gândirea critică şi să creeze specialişti, nu să garanteze joburi de profesor de şcoală generală, secretară sau telefonistă. Depinde însă ce fel de teorie se face, în ce dozaj şi cum e integrată în curriculum. Pentru a citi o comedie de Plaut, un student are nevoie de cunoştinţe de gramatică istorică latină, dar dacă eu voi preda 10 lecţii de gramatică istorică şi doar 2 de Plaut, studentul nu se va alege cu nimic: după examen îmi va uita şi gramatica istorică şi nu va fi în stare nici să citească Plaut. 

Ce ne lipseşte pentru a putea aplica acest model?

1. resursele finaciare. Modelul de mai sus se aplică într-un mediu academic în care banii nu sunt cea mai mare problemă. Or, e nevoie de mulţi bani pentru a plăti profesori, colaboratori, doctoranzi, directori de studii, tutori, burse de studiu, premii etc.
   
2. specialiştii. În zeci de ani de impostură academică, plagiate şi corupţie nu s-au mai putut crea decât foarte puţini specialişti adevăraţi, mulţi dintre tinerii de talent luând calea băjeniei.
   
3. flexibilitatea programei. Cursurile trebuie să înceteze de urgenţă a mai fi impuse doar pentru a umple norma didactică a profesorilor. Studenţii au nevoie de un director de studii sau tutore academic personalizat, care să se intereseze direct ce materii studiază fiecare, ce progrese face, ce dificultăţi întâmpină.
   
4. mentalitatea performanţei, conştiinţa apartenenţei la o elită academică. Câtă vreme ne vom mulţumi cu puţin, vom bălti într-o mediocritate dezolantă şi nu vom privi universitatea ca un spaţiu al ideilor, al dezbaterii şi al cercetării, ci doar ca un loc care dă diplome, nici diplomele nu vor avea vreo valoare, nici angajatorii nu-i vor în serios pe absolvenţi, nici universităţile nu-şi vor recăpăta demnitatea.
   

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp