Teribilul regizor Radu Afrim: „Și acum le spun mereu actorilor la repetiții când nu-mi place ceva: Acum ce faci, joci teatru? Te rog, fără”

Radu Afrim este unul dintre cei mai apreciați regizori de teatru români, din ultimele două decenii. În același timp, este probabil și cel care a stârnit cele mai multe controverse, cu montările sale (ne)firesc de libere.

A regizat spectacole la unele dintre cele mai importante teatre din întreaga țară și a reușit să schimbe inclusiv imaginea bătrânicioasă pe care Teatrul Național București o căpătase până la redeschidere.

Năpasta, Castingul Dracului, Bizoni, Tihna și Între noi e totul bine sunt câteva dintre spectacolele care i-au adus notorietate în România și apreciere, în special din partea unui public tânăr, dornic de schimbare și deschis către nou.

Pădurea Spânzuraților a trecut, însă, pragul publicului tânăr și a pătruns în inimile unor iubitori de teatru de neclintit până de curând. Iar acum, Afrim este din nou în centrul atenției cu spectacolul Trei Surori, un scenariu (ne)firesc de liber, cu mari șanse să atingă succesul pe care l-a avut cu Pădurea Spânzuraților.

A copilărit în Ardeal și a făcut armata în Bărăgan, și-a dorit să devină regizor de film, dar a ajuns regizor și scenarist de teatru.

Crede în refugiul în propriul interior, atunci când exteriorul românesc este rece și dezamăgitor, dar militează, în același timp, pentru curaj și libertate, atât în artă, cât și în societatea civilă.

Cei mai mulți oameni te știu drept regizorul de teatru Radu Afrim, dar aș vrea să ne spui câte ceva despre copilăria și adolescența ta, unde ți le-ai petrecut și cum au fost pentru tine?

Copilăria mea e legată de un orașel ardelean (Beclean) și vacanțele copilăriei în două sate de lânga el unde, pe atunci, trăiau bunicii mei. În vacanțe am cunoscut vag munca pământului, n-a fost marea mea pasiune, mai ales că lucram pe pământul CAP-ului pe atunci.

Văd totul în clarobscur cumva, ne întorceam seara, aproape noaptea de la câmp, stăteam în vârful carului, în fan. Incredibil cât e de departe timpul acela! Aproape că nu mai e al meu. Pare trecutul altcuiva care nu-l revendică. Și eu l-am înfiat. Pentru că trecutul ăsta statea afară, în ploaie, în fața ușii mele.

Dar munca pământului a revenit ani mai tarziu, în liceu, o dată cu practica agricolă care dura din septembrie uneori până în decembrie. Era distracție, iar amintirea pauzelor de zacuscă e fără egal. Comunismul at his best (râde).

Apoi e armata pe care am facut-o în orezăriile din Bărăgan. Ieșeam în noiembrie pe la cinci dimineața, în câmp, să culegem porumbul. Altadată mergeam la plantat de pomi în satele din Ialomița. Era magic. Știam că lucrurile astea nu se vor repeta și de aceea le-am păstrat adânc în mine.

Nu știu dacă voi avea puterea să scriu un scenariu despre cele 16 luni de armată pe care le-am făcut. Dar ar fi o lovitură (râde).

Mi se pare vulgar să epuizez copilăria și adolescența într-un răspuns. Asta e perioada din care ne luăm energia pentru tot restul vieții, e un timp mitic din care ne inspiram și la care probabil cumva ne întoarcem. Sub o formă sau alta. Într-un regn sau altul.

„Ne-am făcut-o cu mâna noastră, cu lipsa noastră de atitudine, cu lașitatea pe care o afișăm fără jenă de 30 de ani. Fără să mai punem anii ceaușiști.”

Când și cum ai știut că vrei să regizezi teatru?

Târziu de tot. Însă știam că nu voi regiza tocmai „teatru”. Și acum le spun mereu actorilor la repetiții când nu-mi place ceva: „acum ce faci, joci teatru? Te rog, fără”. Pot să-ți confirme. Chiar și când văd un film, cea mai mică nuanță de teatralitate la vreun actor mă zgârie pe urechi și nu mai vreau să văd filmul. Altceva e când mă uit la filmele mute. Acolo da, acolo există o alchimie secretă a începuturilor. Și începuturile sunt naive. Și eu ador arta naivă.

Am vrut să fac film, dar m-am luat cu arta spectacolului și am uitat de dorința mea de a face film. Am intrat într-un vertij, adesea risc să mă confund cu peisajul, lupt împotriva acestui fapt. Când trendul e prea „in your face’’ eu militez pentru un teatru poetic. Și social. Însă nu impersonal. Când trendul e să vorbești despre marginali eu as prefera să iau o pauza de la acest subiect despre care vorbesc de aproape douăzeci de ani. Dar chiar în aceste vremuri nu se poate. Asa mi-a zis și Cehov ultima dată când l-am sunat. Noi niciodată n-am dus-o prea bine, acum, însă, toată lumea e în cădere liberă și artiștii sunt printre primii care trebuie să vorbească despre asta. Și să acționeze. Mai ales dacă politicienii n-o fac.

Regizorii trebuie să propună directorilor de teatre subiecte sociale și dacă proiectele stau în picioare, nu cred că refuzurile vor veni. Sau sunt naiv? Nu cred.

Revenind, mai mult m-a forțat un amic să dau la teatru, eram sătul de cărți, terminasem filologia, eram intoxicat de teatrul francez clasic, aveam examene pe toamnă din literatura franceză, detestam Moliere (n-am pus niciodata în scenă), Beaumarchais mi se părea superficial, iar Labiche oribil. Nu horror (ar fi fost cool). Cu Voltaire eram ok. Eu mergeam de mână cu Baudelaire, cu Rimbaud, cu Mallarme. Doar că ăștia n-au scris teatru.

Dialogurile de la teatru mi se păreau puerile, monoloagele lui Shakespeare erau atât de prost traduse și rostite, încât doar snobii puteau avea orgasm la așa ceva. Îmi era greu să cred că voi reuși să schimb felul în care le vedeam pe toate astea. Și nu știu dacă am reușit până acum. Poate parțial doar.

Primul spectacol al tău pe care l-am văzut a fost Năpasta. Era ceva cu totul inedit, mai ales pentru un spectacol montat la TNB. Cum a fost colaborarea cu Caramitru și ce a însemnat pentru tine acel moment?

Pai ce facem? nu mi-ai vazut hiturile de tinerețe? (râde). Alți regizori vorbesc toată viața lor despre un spectacol pe care l-au facut acum 60 de ani. Eu n-o să ajung la vârsta să pot face asta. Pe vremea lui Săraru, TNB era un teatru indezirabil pentru regizorii tineri, erai compromis dacă montai ceva aici pe vremea lui, îți pierdeai fanii automat. Chiar și ca spectator erai dubios dacă veneai prea des aici.

Atunci era în vogă Odeon, apăruse Act, lumea dădea năvală la Green Hours. Încă mergea binișor chiar Bulandra (teatru care a fost în comă decenii întregi și care cred c-o să-și revină acum că are o directoare tânără).

Deși la TNB încă jucau marii actori gen Marin Moraru sau Dinică, nu existau spectacole de referință. Pe mine nu mă scoți din casă la „Take, Ianke și Cadîr’’.

Când nici nu speram că voi monta vreodată la TNB (și nici nu-mi doream, repet) m-a sunat Caramitru. Am făcut Avalanșa, care a avut un start bun, la vizionare era o comisie condusă de Beligan, Sanda Manu și alte voci importante. Primul a vorbit Beligan, era fascinat de ce văzuse, actorii își mai amintesc, a zis că n-a mai văzut așa ceva. Îți dai seama că toți cei care au urmat după el nu puteau spune altceva (zâmbește).

Năpasta, TNB

foto: Adi Bulboacă

Apoi teatrul a intrat în reconstrucție, eu am deschis sala Media cu Năpasta și mie mi-a plăcut foarte mult. Am simțit că și în TNB pot avea toate libertățile din teatrul privat sau din provincie. Am profitat de asta. Actorii erau de partea mea.

Trebuie să mărturisesc că niciodată Caramitru n-a intrat peste vreo idee de-a mea la vizionare. De fapt, nu-mi amintesc să mă fi cenzurat pe undeva vreun director. Aici sau în altă țară. Motiv pentru care îi suspectez pe unii regizori tineri de lipsă de curaj sau de prea puțină libertate interioară atunci când fac spectacole conformiste. Sau de aplatizare precoce.

„Există tineri actori pe care școala îi îmbătrânește. Ăștia sunt cei care cred tot ce li se zice la școală.”

Am observat că la unele spectacole vii la intrarea în teatru și te ocupi personal ca studenții la UNATC să poată intra la spectacole. La vremea aceea, la Năpasta, se stătea și pe scări și pe jos. De ce e important pentru tine ca tinerii să aibă acces la spectacolele tale?

După tragedia Colectiv e interzis să se stea pe scări. Pompierii teatrelor nu iartă, nu pot fi mituiți, sunt șefi. Făceam asta de pe vremea când lucram doar la Green Hours, deși acolo ideea era ca patronul să facă bani. Unii dintre cei pe care-i băgam atunci în sală și care erau elevi, acum sunt regizori și, evident, mă contestă (zâmbește). Alții au plecat în străinătate și scriu mereu că singurul lucru de care le e dor sunt spectacolele astea. Alții vin în continuare, au familii și își aduc copiii la spectacolele mele de acum. E fascinant. E un miracol.

Mă feresc să vorbesc despre efectul spectacolelor asupra oamenilor, de fapt cred că e efectul pe care sinceritatea extremă îl poate avea asupra oricăruia dintre noi, spectacolele mele sunt sincere, chiar dacă uneori sofisticate, spectatorii se regăsesc măcar într-unul din oamenii din scenă. La diverse vârste.

Radu Afrim

foto: Adi Bulboacă

Revenind puțin la Năpasta, totuși, în ciuda succesului de care s-a bucurat, spectacolul nu a mai fost programat în anii următori. De ce?

Asta rămâne o enigma. Da, Năpasta a trăit inuman de puțin. S-a încercat mutarea lui la o sală mai mare pentru că aducea spectatori, apoi au plecat din oraș colaboratorii tineri, e drept că puteau fi înlocuiți, Luiza Zan s-a dus definitiv în secuime și are două fetițe splendide, apoi Crina Semciuc a rămas gravidă și bine a făcut, eu mă certasem cu Emilian Oprea, etc…

Și, în fond, teatrul e arta momentului, nu trebuie să forțăm. E bine că el rămâne în memoria cuiva. La cinema vezi cum filmul premiat la Cannes acum 30 de ani nu mai interesează pe nimeni. Nici ca stilistică, nici ca subiect. Nu-mi doresc asta.

Lucrezi cu foarte multe teatre din țară, cu diverși actori. De ce este importantă pentru tine această diversitate și răspândirea artei tale în toată țara?

Sunt oameni care nu pot să respire în afara Bucureștiului. Se sufocă. Eu mă adaptez. Încă îmi place să schimb peisajul, oamenii, stările. Deși chestia asta e repetitivă. Sunt teatre în care lucrez a șasea oară. Cunosc actorii, pot să-mi fac distribuțiile relativ ușor.

Se pare că și acolo oamenii s-au obișnuit să aibă periodic un spectacol al meu. Pe de alte parte, există orașe unde nu sunt chemat. Unul din ele e orașul unde mi-am făcut studiile de teatru, Cluj. Nu mi se pare deloc paradoxal. Cunoscându-mi breasla (zâmbește).

Apoi există un oraș de care eram foarte legat pe vremea când directoare era minunata Veronica Dobrin. Vorbesc de Brăila. Am făcut acolo spectacole pe care elevii le vedeau de câte 16 ori. Era o perioadă benefică pentru acel teatru. Apoi au dat-o jos pe linie politică, au venit oameni care nu aveau nimic în comun cu spiritul acelui oraș și teatrul a devenit și el palid.

În acest moment mi se pare foarte friendly trupa de la Naționalul din Craiova, deci oltenii, apoi ador să lucrez cu ungurii și secuii și e super ok și la moldoveni (zâmbește). Vorbesc de acest moment. Nu știu ce va urma.

Casa cu suricate, Teatrul Național Craiova

foto: Radu Afrim

„Tinerii de azi cunosc supereroii americani, dar e posibil să nu le spună nimeni că tinerii ca ei au murit acum o sută de ani pentru un ideal. Și că acei tineri pot fi numiți fără teamă eroi.”

Lucrezi, de asemenea, cu foarte mulți actori tineri, ba chiar se poate spune că ești unul dintre regizorii care au promovat în special tinerii. De ce?

E amestecat. Oricine ți-ar zice că preferă energia tânără, corpurile care se pot contorsiona încă, faptul că tinerii pot fi convinși mai usor să se arunce în penibil împreună cu tine, etc. În plus, e ok să existe generații de regizori care îmbătrânesc împreună cu actorii lor. Deci, în cazul meu, ăștia nu mai sunt chiar tineri. Și nu i-am lăsat de izbeliște.

Și apoi am întâlnit seniori care fac minuni pe scenă. Încă de la primul meu spectacol am facut asta. Să știi că atunci când există conflicte între regizor și trupa de actori, seniorii, cu înțelepciunea lor, sunt de partea regizorului (râde). Cu asta am spus totul.

Există și tineri actori pe care școala îi îmbătrânește. Ăștia sunt cei care cred tot ce li se zice la școală. Ei uită să se întoarcă mereu la ce erau ei inainte de a intra în institut, la simțurile lor de atunci, să lupte cu profesorii care (cu putine excepții) sunt actori fără carieră, dar cu multe frustrări. Îmi vin acum în minte doi profesori de la Iași care sunt și mari actori: Tatiana Ionesi și Emil Coșeru. Ei au ce să-i învețe pe studenți.

Evident că mai sunt și alții. Uite, la Târgu Mureș, la unguri, fabuloasele actrițe Fulop Erzsebet și Katalin Beremkeri, care predau la institut. Dar nu despre profi era vorba în întrebarea ta. E de datoria noastră să descoperim tineri talentați. Pentru că tinerii netalentați sunt gata descoperiți.

Radu Afrim în culise

foto: Irina Moscu/ Facebook

„Sper că acum, cu Trei surori, le-am bulversat un pic orizontul de așteptare celor care mă iubeau necondiționat pentru Pădurea Spânzuraților.”

De un an încoace, Pădurea Spânzuraților a fost probabil cel mai discutat spectacol de teatru. De ce ai ales să montezi Pădurea Spânzuraților, un text literar celebru, cu un o adaptare cinematografică la fel de celebră și de ce la TNB?

Aici l-a vrut Caramitru. M-a sunat să-mi propună o dramatizare deja existentă. Nu am încredere în dramatizările altora, prefer să mi le fac singur. Pentru că dramatizarea interferează undeva deep de tot cu regia.

Apoi, e falsă impresia că e un roman celebru, poate o fi fost pentru noi sau pentru cei de dinaintea noastră, însă dacă ți se pare că tinerilor le e cunoscut, te invit să faci un sondaj. Tinerii de azi cunosc supereroii americani, dar e posibil să nu le spună nimeni că tinerii ca ei au murit acum o sută de ani pentru un ideal. Și că acei tineri pot fi numiți fără teamă eroi. Fără prefixul „super’’.

Pădurea Spânzuraților, TNB

foto: Adi Bulboacă

M-a interesat conceptul de Conștiință și avatarurile ei de-a lungul timpului. Intr-o societate cu o structură destul de șubredă cum e a noastră. Cu o verticalitate îndoielnică. Dar nu vreau s-o spun mai bine decât Cioran (zâmbește).

Spectacolul a fost văzut de un număr record de spectatori, e un mic miracol acest fapt, însă pentru mine e riscant. Sper că acum, cu Trei surori, le-am bulversat un pic orizontul de așteptare celor care mă iubeau necondiționat pentru Pădurea Spânzuraților (zâmbește).

Richard Bovnoczki povestea într-un interviu pentru Cultura la dubă că tu ai văzut Pădurea Spânzuraților doar la avanpremieră, apoi l-ai revăzut abia după un an. De ce nu l-ai mai văzut în tot acest timp și cum ți s-a părut la un an distanță?

Nu m-am nimerit în oraș niciodată când s-a jucat, eu fac, în medie, 5 spectacole pe an, în diverse locuri.

Repetiție la Pădurea Spânzuraților

foto: Radu Afrim

De ce anume nu am fost la premieră voi explica acum. Publicul de premieră e foarte ostil. Vin în mare parte oameni cu aer de cunoscători, atât de cunoscători încât mă bușește râsul, eu nu am același background cultural ca ei, nu suntem din același film pur și simplu, cultura mea vine pe alte filiere și viața mea se întâmplă în altă parte. Și nu ne-am prea intersectat. Ceea ce nu înseamnă că nu-i respect.

Doar că nu vreau să vin la premieră să-i văd cum își dau ochii peste cap și cum pufăie în sală. Sau se uită urât la un tânăr care chiar vrea să râdă la o poantă de pe scenă. Eu la premiere mereu mă rog de la depărtare pentru actorii de pe scenă, să aibă putere să lupte până la capăt cu această ostilitate foarte perversă și agresivă.

„Am vrut să dialoghez cu Cehov, de fapt, să continui un dialog pe care l-am avut cu el la telefon și în care mi-a confirmat că e ok ca Irina să stea tot spectacolul în chiloți pe scenă.”

Acum ai un nou spectacol la TNB, Trei Surori, un spectacol pe care l-am simțit ca fiind foarte apăsător. Ce ai vrut să transmiți prin această montare?

Nu e deloc apăsător. Ceea ce vedeți voi din sală e chiar luminos. Apăsătoare sunt uneori repetițiile la care voi nu aveți acces, apăsătoare e pentru actori seara premierei în care sunt invitați de către instituție niște spectatori de carton. Care iau locurile unor oameni care chiar ar fi dorit să vadă spectacolul. Voi stați trei ore în niște scaune comode. Și vă bucurați sau strâmbați din nas. Ce e apăsător aici? e un spectacol despre viață și nu-mi amintesc prea multe momente în care viața să nu fi fost apăsătoare. Deși decent ar fi să nu ne plângem de asta.

Am vrut să dialoghez cu Cehov, de fapt, să continui un dialog pe care l-am avut cu el la telefon și în care mi-a confirmat că e ok ca Irina să stea tot spectacolul în chiloți pe scenă. Și că pot să pun liniștit în loc de samovar un vas pentru ceai de la Ikea. In rest, detalii.

Trei surori, TNB

foto: Adi Bulboacă

Și mi-a zis să uit de spiritul rus că n-avem noi treabă cu el. Zis și făcut. Am pornit de la o replică a Irinei, „ce gânduri minunate mi-au trecut prin minte’’, pe care ea o trimite prin sms către un destinatar necunoscut, în timp ce iubitul ei doarme lângă ea.

Faza e că autorul rus nu ne spune aproape niciodată care sunt gândurile astea. Cehov n-a scris teatru de introspecție. Fetele alea zic că le trec gânduri minunate prin minte și apoi se apucă și vorbesc despre altceva.

De ce se temea Cehov să ne spună gândurile lor cele mai intime? Când l-am întrebat asta mi-a zis că și pe vremea lui lumea dorea comedie. Și că e evident că gândurile surorilor Prozorov nu erau prea funny. Răspunsul lui nu m-a ajutat cu nimic. Așa că le-am umplut pe fetele astea de iubire. Pentru că la Cehov ele nu prea iubeau.

În schimb, doreau ca universul să le iubească. La mine abia o pot duce. În scenariul meu (ne) firesc de liber, Irina îl iubește enorm pe Tuzenbach și suferă infinit atunci când îl pierde, inițial doream ca și Mașa să-și iubească soțul și să fie devorată între iubirea asta și Verșinin, pe parcursul repetițiilor am renunțat la idee.

Repetiții la Trei surori

foto: Adi Bulboacă

Cât despre identitatea sexuală ambiguă a lui Andrei, asta se vede din avion, adica din scrierea lui Cehov. Deci Andrei iubește. Fără opreliști. Natașa e cea mișto femeie dintre toate. Nici urmă de vulgaritate la ea în spectacolul meu. E singura care cunoaște maternitatea, e implicată în acte de caritate și eco-activism. Are o religie solară. De aici a început scenariul meu.

„Așteptările de la Revoluție au fost înșelate în mare măsură. A venit Iliescu, un stalinist ordinar care a dat undă verde unui capitalism penal, a stricat totul. Cum i-am dat voie să facă asta, nici până azi nu-mi dau seama.

Lumea culturală românească este bântuită de tot felul de scandaluri și de lipsa finanțării. Ce crezi că ar trebui să se întâmple pentru ca acest domeniu să primească mai multă atenție?

Să fie prezent la împărțirea banilor și cineva care a citit vreo trei cărți bune la viața lui. Sau care a mai intrat prin muzeele lumii și l-a lovit în moalele capului frumusețea unei picturi. Ne batem cu pumnii în piept că avem o cultură uriașă în urmă, nu e așa deloc, avem începuturi de culturalizare a poporului mereu întrerupte de istorie sau pur și simplu de oameni politici dubioși, avem mari artiști care s-au cărat dincolo să poată experimenta pentru că aici li s-a spus că la noi are trecere doar ciobanașul lui Grigorescu și câteva replici ale lui. Și nimic altceva. Și cât de mult s-au înșelat cei care au spus asta. Și cât de puțin s-au înșelat cei care au plecat.

Cât despre scandaluri, ele sunt peste tot în lume, mereu cineva dorește să ia subvențiile celuilalt și de aici începe o hatereală interminabilă între cel care a pus mâna pe bani și cel care scrie proiecte 24 din 24 h și nu ia bani de la niciuna dintre puținele surse existente. E utopic să crezi că cineva va separa vreodată politicul de cultură. Nimeni nu e perfect. Nici măcar societatea în care ne chinuim să respirăm. Din ce în ce mai mult, cu masca de unică folosință pe gură și pe nas .

În curând, se vor împlini 30 de ani de la Revoluție. Cum ți se pare că arată țara noastră la 30 de ani distanță de la căderea comunismului?

Cum arată? a ramas o țară rece. Cu fețe căzute pe gânduri sumbre, mai ales acum, iarna. Măcar de-am fi o țară nordică! (zâmbește)

foto: Radu Afrim

Dacă nu alegi o destinație kitsch-exotică din Maramureș sau dacă nu poți să atingi înălțimile alpine, adică dacă nu ții pasul cu cele câteva capre negre care ne-au mai rămas, e mai bine să te refugiezi în tine. Sau să te adăpostești la umbra unui adevăr dezvelit de tot sclipiciul publicitar al acestui sezon. E mai onest. În momentele mele de intimitate nu mă interesează cum arată, de fapt, țara mea, ci doresc să găsesc un loc fizic sau spiritual în care să fiu cât de cât ok. Care să-mi dea o stare pozitivă. Și cred că mulți fac asta. Și există în interiorul hărții astfel de puncte. Pe care le punem la suflet.

Tu cum ai trăit Revoluția?

Eram student la Filo la Cluj, în primul semestru al primului an. Prin cămin se vorbea despre ce se întâmplă în Timișoara. Studențimea de atunci era bataioasă. Era activă social. Studenții aveau un cuvânt greu de spus. Și sperau la un viitor în care să poată să arate de ce sunt în stare. Pentru ce s-au pregătit.

Evident, așteptările au fost înșelate în mare măsură. A venit Iliescu, un stalinist ordinar care a dat undă verde unui capitalism penal, a stricat totul. Cum i-am dat voie să facă asta, nici până azi nu-mi dau seama.

Ne-am făcut-o cu mâna noastră, cu lipsa noastră de atitudine, cu lașitatea pe care o afișăm fără jenă de 30 de ani. Fără să mai punem anii ceaușiști.

Să revin. Până în 21 decembrie ne-au trimis în vacanță, era mai convenabil să nu fim adunați toți în același loc, să ne cărăm fiecare în orașele lor, în satele lor. Asta era ok pentru ei. Sau așa credeau. Eu am plecat la ai mei, în orășelul meu din Ardeal, care deși nu dusese lipsă de securiști, de apă caldă și de foametea de după raționalizarea alimentelor, a fost mai degrabă pasiv la întâmplările din țară. Practic, ce se putea face acolo? Pe cine să arzi pe rug? securiștii au fugit urgent înspre Cluj, că e cel mai aproape, bănuiesc că acum prosperă pe acolo și copiii lor votează în continuare cu comuniștii, deși lucrează în multinaționale capitaliste.

Uitându-mă la tv, văzând chemările insistente la lupta cea mare, am vrut să iau trenul înspre București, cred că multa lume a simțit asta. Nu știam ce aș fi putut face odată ajuns acolo, cred că mai nimic. Mai mult aș fi încurcat.

Te-ai gândit în vreun moment să pleci din țară?

De tot? nu. Nu a fost cazul. Îi înțeleg însă perfect pe cei care se gândesc s-o facă și chiar au făcut-o. Au plecat mulți prieteni, vecini, spectactori buni pe care-i aveam. Cea mai gravă pierdere sunt medicii. Dar nu e o plecare pe lumea cealaltă, trebuie să ne obișnuim cu asta. Unii sunt mai prezenți în viața socială a României decât mulți din cei care (supra)viețuiesc aici.

Recomandă-ne un spectacol de teatru (nu al tău) pe care să îl vedem.

Pot să vă recomand chiar patru. Niciunul, însă, nu e în București.

În capitală parcă există încă teama regizorilor de a nu supăra pe cineva, de a nu înșela orizontul de așteptare al breslei, prea puțină lume se gândește că spectatorii vor ceva nou, vor să fie provocați. Sau pur și simplu ignoră faptul că, din fericire, există și un public nou.

Și dacă, pur și simplu, lipsește curajul? se pare, însă, că în unele spații independente se întâmplă lucruri. Vorbesc de multe ori cu actori tineri nemulțumiți de ceea ce li se dă să joace în teatrele de stat și atunci ei merg în zona independentă să arate ce pot să facă. Apoi se întorc la serviciu la stat.

Eu nu bag mana în foc că m-ar interesa tot ce se face la independenți (zâmbește). Dar nu contează ce mă interesează pe mine.

Vă recomand spectacole de provincie : unul e la Timișoara, făcut de Lidia Vidu cu nemții de acolo – Jurnal de Timișoara, altul e făcut de Ada Milea la Piatra Neamț – Amintiri din copilărie, ar mai fi piesa Alexandrei Badea, regizată la Naționalul din Craiova de Florin Caracala – White room și la Sfântu Gheorghe, la teatrul secuiesc, un spectacol al lui Bocsardi Lazslo – Alice.

Adevărul e că nu prea am timp să văd teatru. La ora la care se joacă, eu muncesc încă.  

Articol preluat de pe culturaladuba.ro

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp