Sari la continut

Republica împlinește 10 ani

Un deceniu în care am ținut deschis un spațiu rar în România: unul al ideilor curate, al argumentelor care nu se tem de lumină și al vocilor care gândesc cu adevărat. Într-o vreme în care zgomotul crește, noi am mizat pe ceea ce contează: conținut de calitate, autentic, fără artificii, libertate de gândire, profunzime în loc de superficialitate. Pentru că doar așa România poate merge înainte. Să rămânem împreună într-un loc al reflecției, al întrebărilor care incomodează și al conversațiilor care schimbă ceva. Scrie, întreabă, contestă, propune. 
Republica îți aparține. De 10 ani și pentru anii care vin.

Testamentul unui cinic. Cu Andrei Gheorghe începe să moară generația noastră obosită

Andrei Gheorghe alb-negru

Foto: Facebook Lucia Alexandra Roșca

„Sunt obosit. Am fost generația de sacrificiu și am crezut că după un drum lung și greu o să ajungem într-o poiană cu soare și flori”...

Citesc această confesiune a lui Andrei Gheorghe ca pe un confrate de generație.

Nu știu de ce m-am simțit mereu apropiat de el. Nu l-am cunoscut personal niciodată, dar l-am simțit mereu prin prisma experiențelor comune de viață ca pe un camarad de război.

Văzut din afară părea un om complex, rece, dur, profund, onest, sincer până la capăt cu el și cu ceilalți. Cei care l-au cunoscut spun că era inteligent, cult, un adevărat intelectual. Era sarcastic cu  fariseismul societății de astăzi, mincinoasă și ipocrită, găunoasă, superficială, ieftină. Din păcate, în țara în care conduc porcii din Ferma Animalelor și-a făcut repede inamici, oameni mărunți care îl prigoneau din invidie sau pură prostie. Semidocților nu le place sa fie puși la punct. Se supără și se răzbună.

A sperat, așa cum am sperat și eu, la Revoluție, atunci când am strigat Vom muri și vom fi liberi că vom ajunge „într-o lume cu flori și mult soare”. Astăzi însă era resemnat ca mai toată generația noastră. În lumea de azi nu mai era nevoie de Andrei Gheorghe, deranja, îi făcea să se simtă jenați, se fâstâceau în preajma lui, nu puteau respira, aveau noduri în gât, așa că l-au dat afară. În ziua de azi nimeni nu mai avea chef de Pink Floyd pe post.

Andrei Gheorghe a ieșit din această lume singur și liber. Au rămas să-l plângă ipocrit bufoni netalentați care nu pot rosti două vorbe interesante, oameni artificiali vânduți pentru un iaurt și-o ciorbă, incapabili să rostească adevărul pe care l-au uitat,  o lume alienata fără busolă și repere care navighează în derivă.

Cu Andrei Gheorghe începe să moară generația noastră, a celor care la Revoluție am strigat Vom muri și vom fi liberi din tot sufletul. Astăzi nu mai suntem atât de tineri și ne-am rătăcit drumul. Andrei Gheorghe a murit supărat pe lume, lăsând în urmă un blestem purificator. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • ioana check icon
    O societate in care mediocritatea sta cu regele la masa nu are nevoie de oameni ca Andrei Gheorghe. La ce ii folosesc????
    • Like 0
  • O voce critica in minus ,in schimb pe zi ce trece creste numarul ,,yes mann -ilor'' .Pacat de spiritul lui liber ,critic ....Aciditatea lui trebuie cu adevarat inteleasa de tineri, multi dintre ei vor continua ,poate sub o alta forma, sa initializeze idealurile din '89.....D-zeu sa-l odihneasca in pace !
    • Like 0


Îți recomandăm

AI act conținut inteligență artificială / sursa foto: Profimedia

Într-o încercare de a accelera colaborarea dintre companiile de AI și societatea civilă, UE a recrutat anul trecut un grup de cercetători în domeniul media și AI care au fost rugați sa redacteze un Cod de bune practici, un document cu niște măsuri concrete ce pot fi adoptate de platformele digitale.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon sursa foto: romania.europalibera.org

Adulții s-au închis iar în camera mică, locul privilegiat care reunește două obiecte foarte prețioase: un radio mare și magnetofonul. Ies din când în când misterioși, șoptindu-și diverse vorbe, ne zâmbesc și se închid din nou în cameră. Mai sosesc și prietene de-ale mamei din vecini, care sunt primite rapid în spatele ușilor închise. Acest „ritual“ nu este deloc nou pentru noi, îi cunoaștem deja etapele și emoția: din când în când, radioul devine punctul central al casei, adulții se îngrămădesc lângă el, închid ușile și ne îndeamnă să ne vedem liniștiți de joacă.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Risipa alimentara / sursa foto: Profimedia

În fiecare zi vorbim despre costuri, marje, stocuri, pierderi. Mai rar vorbim despre pâinea, laptele, fructele, mesele gătite și produsele bune pentru consum care ies din circuit și ajung, pur și simplu, gunoi. Iar asta se întâmplă într-o țară în care există copii care se culcă fără o masă sigură, vârstnici care își numără pensia la sfârșitul lunii și asociații care încearcă să țină în viață, la propriu, atât oameni, cât și animale abandonate.

Citește mai mult

Cristian Tudor Popescu

Există în istoria cinematografului două pietre de hotar: „Nașterea unei Națiuni”, de David Wark Griffith (1915), și „Triumful Voinței”, de Leni Riefenstahl (1935). Din punct de vedere al inovării în limbajul cinematografic, aflat în perioada de început a filmului mut la Griffith, și a primilor ani ai sonorului la Riefenstahl, e vorba de capodopere. Însă ideologia și etica lor sunt cât se poate de malefice: rasism feroce antinegri la Griffith, glorificarea lui Hitler la Riefenstahl.

Citește mai mult