Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

Theresa May se pregăteşte de o victorie istorică a conservatorilor. Opoziţia britanică, în stare de knockout

Theresa May în campanie

Foto: Guliver Getty Images

Săptămâna trecută, Theresa May, prim-ministrul Marii Britanii şi liderul Partidului Conservator, a anunţat organizarea de alegeri anticipate în data de 8 iunie, luându-şi astfel prin surprindere adversarii politici, care nu se aşteptau la noi alegeri până în anul 2020. Oficial, doamna May susţine că are nevoie de mandatul poporului britanic pentru a-şi întări poziţia în negocierile cu Uniunea Europeană privind Brexit-ul. 

În realitate, aceasta va fi văzut rezultatele celui mai recent sondaj de opinie, care arată că sprijinul popular pentru Partidul Conservator a crescut inimaginabil în ultimele luni, şi îşi va fi spus că aceasta este ocazia perfectă pentru a-şi consolida puterea în partid şi a anihila orice opoziţie a laburiştilor. Mai mult, dat fiind că fusese doar desemnată ca prim-ministru în urma demisiei lui David Cameron anul trecut, fără a fi câştigat ea însăşi un vot ca şef de partid, Theresa May a fost adesea criticată că demersurile sale pentru un aşa-numit „hard Brexit”, adică ruperea oricăror relaţii, cu orice risc, cu Uniunea Europeană ar fi ilegitime. 

De altfel, reprezentanţi ai propriului partid i-au contestat politicile dure în repetate rânduri, iar Camera Lorzilor a fost aproape de a-i bloca declanşarea articolului 50, care pornea negocierile de ieşire din UE. 

Astfel, May are acum prilejul nu numai de a câştiga alegerile cu un procent nemaiîntâlnit pentru Partidul Conservator de la Margaret Thatcher, dar şi de a scăpa definitiv de oamenii lui Cameron, a căror influenţă în partid, deşi slăbită după referendum, totuşi încă o incomodează.

Cum a ajuns Theresa May atât de populară?

E greu de spus, mai cu seamă fiindcă auspiciile ei nu păreau a fi deloc dintre cele mai bune: după ce făcuse parte – e drept, fără prea mult entuziasm – din tabăra Remain, s-a trezit în fruntea unui guvern care, conform rezultatului referendumului, trebuia să pună în aplicare Brexit-ul. Multă vreme nu a ştiut nici ea cum să abordeze situaţia, astfel că mulţi o suspectau că urmăreşte sabotarea Brexit-ului. Scindată între nevoia politică de a face pe plac majorităţii eurosceptice şi chiar xenofobe a Partidului Conservator şi nevoia economică de a obţine un acord cât mai avantajos cu Uniunea Europeană, Theresa May a ales să acorde întâietate celei dintâi. 

Astfel, s-a făcut remarcată prin declaraţiile sale belicoase sau condescendente la adresa UE, prin refuzul încăpăţânat de a garanta dreptul de rezidenţă permanentă cetăţenilor UE aflaţi deja pe teritoriul Marii Britanii, prin hotărârea de a nu accepta niciun compromis în materie de imigraţie în negocierile cu UE, precum şi printr-o serie de politici sociale foarte dragi grupului conservator hardcore, cum ar fi reînfiinţarea aşa-numitelor „grammar schools” (şcoli de stat care funcţionează pe baza selecţiei academice a elevilor).

Toate acestea i-au creat reputaţia unui lider redutabil, care, deşi puţin carismatic, ştie clar ce vrea şi îşi urmăreşte cu obstinaţie obiectivele politice, acordând prioritate absolută Brexit-ului. Conştientă fiind că, dacă doreşte să-şi menţină poziţia de leadership, trebuie să se reapropie de electoratul tradiţional al conservatorilor, pe care David Cameron îl neglijase şi chiar dispreţuise prin fileuropenismul său şi prin politicile sociale liberale menite a atrage un electorat mai tânăr, educat şi urban, doamna May s-a lepădat de toţi consilierii fostului premier, şi-a afirmat disponibilitatea de a lucra cu Donald Trump, a dat asigurări permanente că nu va ceda nici cu un pas în negocierile cu UE şi s-a arătat mai puţin dispusă la concesii liberale. Desigur că multe dintre declaraţiile sale sunt pură retorică, dar aceasta contează mai puţin, în condiţiile în care electoratul britanic pro-european s-a resemnat cu rezultatul referendumului, iar opoziţia pare a fi într-o interminabilă degringoladă.

Laburiştii, în pragul colapsului

Conservatorii, care actualmente au o majoritate de 17 membri în Parlament în raport cu suma tuturor parlamentarilor din opoziţie, ar putea obţine, pe 8 iunie, conform sondajelor de opinie, o majoritate de aproape 100 de membri, privându-i pe laburişti de mai mult de jumătate din numărul lor actual de parlamentari. Sub conducerea lui Jeremy Corbyn, Partidul Laburist pur simplu nu-şi poate reveni după lovitura aplicată, încă de la alegerile din 2015, de conservatori. 

Aşa cum stau lucrurile în acest moment, Corbyn va pierde răsunător alegerile de la 8 iunie, dar, în ciuda previziunilor sumbre, acesta nu pare dispus să-şi modifice strategia sau să adopte un mesaj care să-l reconecteze cu electoratul de centru

După acel moment, fostul şef al partidului, Ed Miliband, a demisionat, preşedinte fiind ales Jeremy Corbyn, un politician relativ puţin cunoscut până atunci, dar care se remarcase, de-a lungul timpului, prin luările sale de poziţie dubioase, inclusiv împotriva guvernelor laburiste ale lui Tony Blair şi Gordon Brown, pe care îi acuza că ar fi trădat cauza laburistă. Socialist cu vederi extreme, chiar comuniste, Jeremy Corbyn a fost – şi este – preferat în special de către laburiştii tineri, ale căror voturi l-au şi propulsat în fruntea partidului. Din acea poziţie, a făcut o campanie extrem de firavă în favoarea rămânerii Marii Britanii în UE, fiind el însuşi un eurosceptic declarat. 

După pierderea referendumului, leadership-ul său a fost vehement contestat de propriii parlamentari, astfel că şi-a depus mandatul vara trecută; a fost însă confortabil reinstalat ca preşedinte foarte curând. Cu toate acestea, dincolo de câţiva tineri studenţi idealişti şi de un electorat fundamental „working class”, mesajul lui Jeremy Corbyn nu are priză în Marea Britanie. Dată fiind structura socială a Regatului, va fi, multă vreme de-aici înainte, mai probabil să câştigi alegerile fiind de centru sau centru-dreapta ori, la limită, chiar radical de dreapta decât radical de stânga. Acest lucru l-a înţeles Tony Blair prin crearea aşa-numitului New Labour în anii '90, care le-a şi adus laburiştilor succese remarcabile prin atragerea unui electorat moderat, dar care, în opinia puriştilor de stânga ai partidului, a reprezentat o trădare a intereselor oamenilor din păturile de jos ale societăţii. 

Parlamentarii laburişti actuali au sesizat şi ei discrepanţa dintre mesajul politic al liderului lor şi realitatea din propriile circumscripţii, astfel că i s-au opus făţiş de nenumărate ori. Aşa cum stau lucrurile în acest moment, Corbyn va pierde răsunător alegerile de la 8 iunie, dar, în ciuda previziunilor sumbre, acesta nu pare dispus să-şi modifice strategia sau să adopte un mesaj care să-l reconecteze cu electoratul de centru: din contră, şi-a ales drept consilier principal pentru elaborarea programului electoral, pe un tânăr, Andrew Fisher, ale cărui isprăvi mai de seamă sunt câteva declaraţii din trecut privind introducerea săptămânii de lucru de trei zile şi naţionalizarea tuturor băncilor. Cu asemenea consilieri, planul lui Corbyn de sinucidere politică e pe cale de a se realiza.

Opoziţia, decimată de gafe şi elucubraţii

Dacă laburiştii se îndreaptă vertiginos spre un eşec catastrofal, nici celelalte partide nu par a duce vreo campanie mai articulată şi mai înţeleaptă. Liberal-democraţii au fost, în perioada 2010-2015, o voce raţională, liberală care, în coaliţie guvernamentală cu conservatorii, a ţinut piept, de multe ori, tendinţelor xenofobe sau homofobe ale acestora din urmă. Nu mai este cazul însă sub conducerea lui Tim Farron, un politician cu profunde convingeri creştine, care, provocat intenţionat de o ziaristă, a fost pe punctul de a susţine, zilele trecute, că homosexualii trăiesc în păcat. A revenit cu o dezminţire a doua zi, când a fost interpelat şi în Parlament pe această temă, dar răul fusese deja făcut: votanţii tineri şi liberali care altădată erau reprezentaţi de acest partid pro-european şi-au pierdut încrederea într-un lider al cărui crez personal controversat pare a fi în total dezacord cu politica partidului.

Nici Partidul Naţionalist Scoţian nu mai are forţa pe care a avut-o la alegerile trecute: Nicola Sturgeon insistă asupra unui referendum de independenţă a Scoţiei, dar Theresa May, care ar trebui să-şi dea acordul, a respins categoric o asemenea posibilitate în viitorul apropiat. 

UKIP, eternul duşman al românilor din Marea Britanie şi principalul avocat al Brexit-ului, se află şi el într-o majoră criză de identitate, fiind incapabil de a-şi găsi un mesaj electoral coerent după îndeplinirea obiectivului fundamental al partidului în vara trecută şi demisia fostului lider Nigel Farage. E aproape cert că nu va obţine niciun loc în Parlament la următorul scrutin, ipoteză probabilă, de altfel, şi prin calitatea îndoielnică a membrilor de partid, care se întrec în a spune enormităţi în campanie. Cel mai recent exemplu este al unei candidate la consiliul local din Glasgow, Gisella Allen, care promite nici mai mult nici mai puţin decât reintroducerea pedepsei capitale prin ghilotină, precum şi scoaterea în afara legii a educaţiei sexuale din şcoli şi a întregii comunităţi LGBT.

Nici Partidul Naţionalist Scoţian nu mai are forţa pe care a avut-o la alegerile trecute: Nicola Sturgeon insistă asupra unui referendum de independenţă a Scoţiei, dar Theresa May, care ar trebui să-şi dea acordul, a respins categoric o asemenea posibilitate în viitorul apropiat. Mai mult, în ciuda retoricii triumfaliste a lui Sturgeon, mişcarea naţionalistă din Scoţia a cunoscut un declin după declanşarea Brexit-ului, căci o Scoţie în afara şi a Marii Britanii, şi a Uniunii Europene nu pare a fi obiectivul imediat al scoţienilor, care, la scrutinul din 8 iunie, ar putea opta pentru varianta mai pragmatică oferită de conservatori.

Avantaje şi dezavantaje ale alegerilor

Theresa May a fost acuzată de cinism politic din cauza declanşării unor alegeri ce nu par a avea alt scop decât distrugerea opoziţiei, în condiţiile în care conservatorii deţin deja o majoritate relativ confortabilă în Parlament, iar Guvernul nu a întâmpinat până acum nicio o piedică serioasă în calea proiectelor sale. Viitorul pare sumbru pentru cei cu opţiuni de stânga sau de centru, cauza liberalismului şi a pro-europenismului fiind, actualmente, într-o regretabilă derivă, în timp ce naţionaliştii, xenofobii şi iubitorii de trecute fantasme imperiale jubilează savurându-şi succesele din ultima vreme. Şi totuşi, blamarea Theresei May pentru propriile neputinţe şi ezitări nu va scoate opoziţia la liman. 

Prim-ministrul face ceea ce orice şef autentic de partid aflat la guvernare ar face: capitalizează nemilos greşelile adversarilor din opoziţie şi se asigură că partidul va rămâne, pentru multă vreme, la putere. Desigur că doamna May este cinică, desigur că va folosi aceste alegeri, pe care le prezintă ca pe un „referendum” de validare sau invalidare a lui Jeremy Corbyn, pentru a-şi impune poziţia autoritară în ceea ce priveşte „hard Brexit”, dar din această victorie predictibilă a conservatorilor pot rezulta şi o reaşezare a scenei politice britanice şi o redefinire a ideologiilor celorlalte partide. Eşecul îi va obliga în special pe laburişti să se reorganizeze, poate chiar să-şi aleagă un alt lider şi să-şi retraseze liniile de strategie politică. În acelaşi timp, vocile pro-europene şi liberale, care au fost sistematic înlăturate din spaţiul public după Brexit ca fiind anti-democratice, îşi vor putea redobândi, fie şi fragil, legimitatea şi se vor putea face auzite cu mai mult curaj. 

Cât priveşte forţa pe care aceste alegeri i le-ar da Theresei May în negocierile cu Uniunea Europeană, aceasta rămâne de văzut, în calcul trebuind luaţi mulţi alţi factori imposibil de prezis momentan, cum ar fi rezultatul alegerilor din Franţa şi evoluţia generală a UE în următorii doi ani. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Protest 10 august

„Dacă se rostesc astfel de cuvinte cum face Liviu Dragnea, adică moarte, omor, bătăuşi, droguri, fascişti, toate sunt calculate, repetate de domnul Dragnea şi de consilierii săi pentru a construi o justficare în ochii opiniei publice a unor intervenţii asupra manifestanţilor anti-PSD care, până acum nu au comis nicio violenţă”, spune Cristian Tudor Popescu. (Foto: Inquam Photos)

Citește mai mult