Tirania lui „ar trebui”. Despre numeroasele „fețe” ale perfecţionismului. Perfecţionismul orientat spre sine

foto: MICROGEN IMAGES / Sciencephoto / Profimedia

Despre perfecţionism am mai discutat pe blog (aici și aici), dar, pe măsură ce petrec mai mult timp în cabinetul de psihoterapie, pe atȃt devine mai evident că subiectul merită o analiză mult mai detaliată. De altfel şi literatura de specialitate arată că în ultimii 30 de ani nivelul perfecţionismului pare să fi crescut cu pȃnă la 30% pe anumite componente ale acestuia [1].

Dacă iniţial perfecţionismul era definit drept „tirania lui ar trebui” sau „practica de a cere de la sine un nivel de performanţă mai înalt decȃt este cerut de situaţie”, la ora actuală studiile au arătat că acesta este un concept complex ce are de fapt trei dimensiuni (sau faţete, aşa cum se numesc în psihologie) şi anume perfecţionismul orientat spre sine, cel orientat spre ceilalţi şi perfecţionismul prescris social [2].

Perfecţionismul orientat spre sine implică impunerea de standarde extrem de ridicate pentru sine însuşi şi orientarea comportamentului exclusiv în direcţia atingerii acestora, respectiv depunerea de eforturi mari şi consistente nu doar pentru atingerea acestor standard, dar şi pentru a evita cu orice preţ eşecul.

Perfecţionismul orientat spre ceilalţi se referă la a avea aşteptări nerealiste (perfecţioniste) de la ceilalţi şi a le evalua constant performanţa în vederea evidenţierii şi penalizării eventualelor abateri.

Perfecţionismul prescris social este definit drept percepţia că persoanele semnificative din viaţa unui individ, mediul în care acesta funcţionează sau societatea în ansamblu au aşteptări nerealist de ridicate şi vor penaliza individul în cazul în care aceste standarde nu sunt respectate.

Din păcate acest mod de a defini tipurile de perfecţionism a dus şi la o serie de confuzii; cea mai plină de efecte negative a fost cea legată de definiţia perfecţionismului orientat spre sine, tip de perfecţionism care s-a dovedit a corela cu rezultate academice bune. Drept care multă vreme a existat ideea că perfecţionismul orientat spre sine ar fi un fel de „perfecţionism sănătos”, un motor al dezvoltării. Această înţelegere greşită a dus de multe ori la eforturi ale părinţilor de a stimula perfecţionismul îndreptat spre sine la copii, pȃnă cȃnd psihologii au atras atenţia asupra încărcăturii negative a prefecţionismului şi a asocierii acestuia cu un grad ridicat de stres, anxietate şi depresie. T. S. Greenspon [3] spune, la un moment dat, despre perfecţionism: „perfecţionismul este o rană, nu este niciodată sănătos şi se poate ca niciodată să nu se vindece integral. Poate că dorinţa de a vedea anumite tipuri de perfecţionism ca fiind sănătos reprezintă în parte dorinţa de a ignora această realitate dureroasă”.

Pentru a clarifica această confuzie, psihologii au subliniat distincţia clară între perfecţionism şi aspiraţia spre excelenţă [4]. O persoană aflată în căutarea excelenţei îşi stabileşte scopuri ambițioase, dar realizabile, şi se bucură în momentul în care le atinge. Un perfecţionist nu este niciodată mulţumit pentru că mereu se găseşte o zonă în care nu a performat fără reproş. Cei care caută excelenţa se orientează pe anumite arii de interes personal, în timp ce perfecționiștii dau tot atȃta importanţă sarcinilor minore şi din arii neimportante cȃt şi celor majore, cu miză mare şi legate de domenii de interes major pentru o persoană. In acest mod energia cheltuită de perfecţionist este deseori prea mare în raport cu miza sarcinii şi îl lasă epuizat, îi acoperă tot timpul personal, nu îl mai lasă să se bucure de vreun rezultat. În plus, preocuparea continuă pentru a face totul perfect duce de cele mai multe ori la retragere socială, asociată cu teama de a îi fi descoperite posibilele imperfecțiuni.

Perfecţionismul orientat spre sine pare a avea unele rădăcini în modelele parentale (au fost evidenţiate corelații între perfecţionismul mamei şi al fiicei), dar şi în modul în care au fost crescuţi copiii (cu impresia că dragostea părinţilor este condiționată de a face totul perfect). Perfecţionismul mai apare şi la copiii cu istoric de traumă, de abuz, care dezvoltă perfecţionismul ca un mecanism de coping cu situaţia adversă. Odată format, mediul şcolar competitiv accentuează perfecţionismul orientat spre sine şi determină şi formarea perfecţionismului prescris social.

Ce e de făcut în acest caz? Dacă în cazul copiilor intervenţia principală ar trebui să fie pentru crearea unui mediu familial sănătos, în cazul adulţilor sunt de discutat bazele menținerii perfecţionismului. De multe ori perfecționiștii nu recunosc partea de suferinţă asociată pentru că îşi pun succesele pe seama perfecţionismului, iar rolul terapeutului este de multe ori acela de a le arăta că au obţinut succes nu „datorită” perfecţionismului, ci mai degrabă „în ciuda lui”. Este de făcut clar diferenţa între perfecţionism şi aspiraţia spre excelenţă, sunt de „demontat” convingerile distorsionate legate de lipsa valorii personale în absenta perfecţiunii şi sunt de stabilit scopuri realiste, dar mai ales sunt de căutat moduri de a permite perfecţionistului să se bucure de rezultatele sale, să se poată relaxa, să accepte şi lucruri făcute doar bine însă nu perfect. O cale grea, dar rezultatele sunt creşterea stimei de sine, reducerea anxietăţii şi a depresiei, şi în final atingerea unei stări de bine şi echilibru interior.

1.Flett, G. L., Hewitt, P. L., Nepon, T., Sherry, S. B., & Smith, M. (2022). The destructiveness and public health significance of socially prescribed perfectionism: A review, analysis, and conceptual extension. Clinical Psychology Review, 93, 102130.

2.Hewitt, P. L., & Flett, G. L. (1991). Perfectionism in the self and social contexts: conceptualization, assessment, and association with psychopathology. Journal of personality and social psychology, 60(3), 456-470

3.Greenspon, T. S. (2000). “Healthy perfectionism” is an oxymoron!”: Reflections on the psychology of perfectionism and the sociology of science. Journal of Secondary Gifted Education, 11(4), 197-208.

4.Gaudreau, P., Schellenberg, B. J., & Quesnel, M. (2023). From theory to research: Interpretational guidelines, statistical guidance, and a shiny app for the model of excellencism and perfectionism. European Journal of Personality, 08902070231221478,

articol publicat anterior pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp