(Foto: Guliver/Getty Images)
Cu toţii ne iubim copiii, cu toţii vrem ce este mai bun pentru ei şi, desigur, cu toţii vrem să fim nişte părinţi buni. Ne este foarte clar că metodele tradiţionale bazate pe violenţă verbală şi bătaie lasă urme adânci în sufletele copiilor, aşa că facem tot ce este omeneşte posibil să renunţăm la ele. Nu este atât de uşor precum aflăm în conferinţe, seminarii sau în literatura de parenting (o cantitate impresionantă de maculatură a cărei calitate majoră este că se vinde foarte bine), însă facem eforturi zilnic să ne creştem copiii fericiţi.
Provocarea părinţilor de astăzi este uriaşă: au responsabilitatea să educe fără să îşi rănească sufleteşte copiii, distrugându-le astfel încrederea în ei înşişi şi să-i disciplineze punând limite corect din perspectivă emoţională, nu-i treabă uşoară. Şi parcă nu era de ajuns de multe ori mass media şi cutumele sociale sunt factori care induc în eroare părinţii, pentru că le transmit familiilor fie jumătăţi de adevăr, fie informaţii nevalidate ştiinţific, fie păreri personale ale unor formatori de opinie care nu au expertiză, dar par a se pricepe. Şi dacă astăzi auzi ceva, iar săptămâna viitoare vine altcineva care îţi spune că lucrurile stau fix invers, ce mai poţi crede? Nu este simplu ca într-o lume care abundă în informaţie, multă de calitate îndoielnică tu să o alegi pe cea corectă.
Păi, nu ajunge să-mi iubesc copilul?
Am putea crede că este suficient să-ţi iubeşti copilul, dar nu este aşa… e drept că este un lucru esenţial, însă iubirea asta o ştii tu în sufletul şi mintea ta. Mai importantă decât iubirea este modalitatea în care ea ajunge la copil, adică din felul în care un părinte se poartă cu copilul său, astfel încât acesta să simtă că este iubit. De multe ori mesajele pe care le transmitem copiilor noştri îi pun pe aceştia în dificultate: le spunem că îi iubim însă ţipăm la ei, îi umilim, îi facem de ruşine în public şi câte şi mai câte. Mai pe scurt una spunem şi alta facem. Dar ce ajunge în sufletul lor este fix felul în care ne purtăm cu ei. Este total nedrept să continuăm să facem astfel, însă nici permisivitatea absolută pe motiv că trebuie să fie liberi (este drept că vorbim de libertate, însă sensul este de libertate emoţională nu de a creşte nişte persoane inadaptate social aşa cum greşit s-a înţeles).
Nu cunoaştem cum se dezvoltă emoţional, nici cum creierul lor gândeşte pe etape de vârstă, cum corpul lor trebuie să facă faţă transformărilor pubertare spre adolescenţă, poate că aşa ar fi bine să începem drumul nostru de părinţi, prin a ne informa corect, nu prin a face presupuneri bazate pe credinţe false. Adesea mergem pe ideea de „poate şi nu vrea’’, dar dacă într-o zi înţelegem că „vrea dar nu poate, încă” ?
Michael Levine spune atât de frumos: A avea un copil nu te face părinte, aşa cum a avea un pian nu te face pianist. A şti ce să nu spui sau să nu faci copilului tău nu vine automat la pachet cu copilul la maternitate. Nimeni nu îţi dă un manual de instrucţiuni cum să îţi educi copilul şi cu siguranţă nimeni nu îţi pune la dispoziţie o listă cât mai completă cu acele cuvinte şi propoziţii pe care să nu le spui niciodată copilului tău ca să nu îl răneşti, umileşti, respingi, destabilizezi sau să îi distrugi viitorul respect de sine, evident, împotriva voinţei tale.
Este important să înţelegem că răspunsurile inadecvate ale copiilor (nu există copiii răi, ci doar părinţi care mai au de învăţat instrumente de igienă relaţională) ascund răspunsuri inadecvate ale mediului în care trăieşte, iar comportamentele lor care pe tine te scot din minţi sunt doar mecanisme de apărare emoţională (ştiu că nu suntem familiarizaţi cu astfel de expresii şi abordări, însă a venit momentul să aflăm şi lucruri noi). Părintele are ca misiune să echilibreze balanţa nevoilor psihologice ale copilului cu ale sale personale, iar a fi un părinte „bun” implică a te gândi la rezultatul comportamentului tău înainte de a trece la acţiune.
Sunt mulţi părinţi care odată ce afla aceste informaţii se simt foarte vinovaţi. Dar pentru a scăpa de vinovăţie este bine să cunoaştem că orice nevoie care nu a fost satisfăcută o perioadă de timp poate fi recuperată.
CUM:
Pasul 1: conştientizare
Pasul 2: acţiune diferită de acum înainte.
Iată mai jos cele 10 reguli de aur care ne conduc să facem educaţie fără daune psihologice:
1. Laude şi recompense: cele mai bune recompense sunt atenţia pozitivă, lauda descriptivă şi afecţiunea manifestată
Dulciurile şi jucăriile (puteţi completa cu tablete, telefoane, etc.) nu sunt necesare pe post de recompense.
2. Consecvenţa: odată ce s-a stabilit o regulă nu o încălcăm pentru că suntem prea obosiţi sau pentru că ne simţim vinovaţi
3. Rutina: structurarea timpului îl ajută pe copil să se conecteze cu predictibilitatea şi creează obişnuițe
4. Limite: copiii trebuie să ştie că există limite în ceea ce priveşte comportamentul lor – adică să ştie ce este acceptabil şi ce nu (este foarte important să nu ne prefacem că suntem de acord cu ceva ce ne deranjează).
5. Disciplina: disciplina înseamnă învăţarea de comportamente corecte, nu pedepsirea copilului (dacă un comportament nedorit persistă, părintele este cel care îl încurajează, de multe ori fără să vrea acest lucru).
6. Folosirea avertizărilor (reamintirilor): îi permite copilului să folosească timpul psihologic în beneficiul său ( a nu se confunda cu cicălirea copilului).
7. Explicaţii: este important să facem distincţie între explicaţii şi justificări – desigur este corect să-I explic copilului o dată sau de două ori anumite aspecte, însă nu este corect să mă pierd în interminabilele „de ce”- uri.
8. Păstrarea cadrului de discuţie: să ne reamintim, părintele este adultul şi este responsabil de starea de calm. În caz de avarie, să rămânem centraţi pe relaţie / comportament şi fără atacuri la persoană (fără etichete) – în acest fel este imposibil să ne enervăm.
9. Responsabilităţi casnice: copilăria înseamnă drumul către maturizare. Să lăsăm copiii să crească, implicându-i în tot ce ţine de activitatea gospodărească a familiei. Evităm astfel să devenim sclavul copilului.
10. Relaxare şi timp de calitate: cu cât primele nouă reguli vor fi parte integrantă din viaţa noastră cu atât mai mult timp cu plusvaloare petrecut împreună vom avea.
Cred că odată ce începem să devenim conştienţi că stă în puterea noastră de părinţi să fim mai calmi şi mai echilibraţi, reuşim mult mai uşor să creştem o generaţie de copiii responsabili, perseverenţi, creativi, o generaţie care să aibă o stimă de sine crescută şi să fie fericită şi adaptată social. Şi nici nu este atât de dificil când cunoşti paşii pe care îi ai de făcut!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Cand esti pus in fata unui copil cu o imaginatie debordanta orice sfat este de prisos. Te uiti la el si-l intrebi: Cine a facut pipi aici? iar mogaldeasta raspunde: Tu.
Traim intr-o lume plina de specialisti. Ma intreb cum de-am supravietuit fara inteleptii de astazi.
Cu niste ani in urma am aflat ca suntem cu totii in rahat, atat la propriu cat si l;a figurat. Ca treba mare pe toaletele moderne genereaza nu stiu ce probleme la prostata. In realitate, spun ei "specialistii", ar trebui sa facem nevoile pe ciuci ca strabunii :-) Atunci am decis ca daca nici sa ma ...... nu ma pricep dupa zeci de ani de experienta ce rost mai are sa-mi bat capul cu tot felul de probleme.
Cum se creste un copil? Te folosesti ca exemplu. Daca apreciezi ceea ce au facut parintii tai pentru tine fa acelasi lucru, daca nu apreciezi atunci comporta-te cu copilul tau asa cum ti-ai fi dorit ca parintii tai sa se comporte cu tine. Si asa mai departe. Oricum am da-o atat parintii cat si copiii vor gresi.