(Foto: Guliver / Getty Images)
Era o zi de început de vară când pentru elevii claselor a XII-a începe sesiunea de examene cu tot ce presupune ea: depunere de dosare, bacalaureat şi opţiuni pentru facultate. Intru într-un centru de copiere, pentru că aveam nişte materiale de multiplicat, iar după nici cinci minute în spatele meu îşi face apariţia o doamnă, ulterior aveam să aflu că este mama, împreună cu o domnişoară adolescentă, despre care mi s-a spus că este fiica.
Fără să vreau m-am întors către ele şi am zâmbit. Nu se certau, însă era evident că era o oarecare tensiune între ele. Mama, parcă încurajată de atitudinea mea prietenoasă începe să vorbească cu mine:
- Doamnă, am venit cu fiică mea să îşi facă nişte fotografii pentru dosarul de admitere la facultate!
- Ce frumos! răspund eu fără să mă pot împiedica să mă gândesc de ce ar avea nevoie o tânără de 18 ani de mama ei pentru a-şi face nişte banale fotografii …
- Sunt foarte mândră de ea, mi-a luat Bacul … şi să ştiţi că a luat cu notă mare!
- Ei, mă bucur să aud acest lucru, felicitări domnişoară, spun eu …
Fiica vizibil deranjată încearcă să o oprească pe mama ei, însă fără sorţi de izbândă. Aceasta părea că doreşte să vorbească despre realizările fiicei ca şi cum ar fi ale sale personale şi nu dădea nici un semn că ar avea nici cea mai mică intenţie să se oprească. Aveam strania senzaţie că joc într-o piesă a lui Caragiale, fără să vreau să fac acest lucru.
După câteva minute de tăcere, timp în care teancul de hârtii cu care venisem se micşorase, adolescenta pleacă spre uşa chiar dacă mama ei face eforturi susţinute să o convingă să rămână în interior. Părea că nici nu observa existenţa ei acolo.
Nici nu apucă bine uşa să se închidă şi doamna îşi potriveşte ochelarii de soare pe cap şi continuă cu o nemulţumire pe care greu şi-o putea ascunde:
- Doamnă, nu ştiu ce să mă mai fac eu ea, e drept că învaţă, dar nu ridică un pai în casă, n-am văzut aşa ceva!!! Nu face absolut nimic, eu îi aduc şi mâncarea la pat! Nu mai pot, doamnă! Vorbesc cu soţul meu acum şi ne dăm seama că am greşit: noi am fost copii săraci şi am zis că măcar ea, unicul nostru copil, să aibă de toate! Nu am pus-o niciodată la treabă şi acum se vede! Nu mai pot schimba nimic … Dacă ar fi să o iau de la capăt aş pune-o de mică să mă ajute la treburile casei şi aş implica-o în tot ce ţine de familia noastră.
Aşa arată viaţa multor părinţi de adolescenţi care cred că dacă le dau copiilor totul încă de când sunt mici, fără să le ceară nimic în schimb, va veni un moment în care aceştia vor veni în întâmpinarea nevoilor părinţilor şi se vor implica mai mult. Este absolut imposibil să se întâmple acest lucru pentru că tot ce au învăţat ei de-a lungul copilăriei este „să fie serviţi” şi că „totul li se cuvine din partea celorlalţi, începând cu părinţii lor, fără să depună nici cel mai mic efort”.
Nu ne spune nimeni atunci când suntem părinţi la început de drum că fiecare părinte va avea copilul pe care îl merită, în sensul calităţii relaţiei de familie. Felul în care plantăm seminţele în primii ani de viaţă este cel care va determina comportamentul copilului în anii următori, şi chiar pe perioada adultă.
Şi până la urmă care este scopul educaţiei: copilul să devină adult care să fie autonom şi să se descurce pe propriile picioare, cu propriile resurse interioare, sau să-mi exercit eu utilitatea de „mamă bună” ( cred eu în mintea mea, fals de altfel ) ?
Cu cât îi implicăm pe copii mai devreme în viaţa de familie şi în treburile gospodăreşti, cu atât le dezvoltăm sentimentul de apartenenţă şi încrederea în sine.
Chiar dacă eu, părintele, am fost sărac când am fost copil şi îmi doresc enorm ca ţie să nu îţi lipsească nimic, cel mai mare cadou pe care ţi-l pot face este să te ghidez astfel încât prin munca ta, evident corelată cu specificul vârstei, să simţi că meriţi să fii apreciat pentru ceea ce faci tu.
Toate studiile de psihologie făcute în ultimii ani arată că dacă ne dorim copii fericiţi este nevoie să le construim, în fiecare zi, încrederea în ei. Şi cum putem face acest lucru: simplu, punându-i să ne ajute la treburile casei încă de când sunt mici şi au o dorinţă mare de a fi folositori.
Pe de o parte vrem să crească și să devină responsabili și autonomi, iar de celalaltă parte ne purtăm cu ei de parcă sunt nişte copii neputincioşi … Oare ce le trasmitem până la urmă?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.