Tot românul se pricepe la Educație. E de mirare atunci cum de rămânem un popor needucat

Foto: Jannis Werner (Harvard Images) / Alamy / Alamy / Profimedia

De câțiva ani, oriunde te uiți descoperi că există un consens popular asupra unui lucru: educația. Educația, spunem, este antidotul pentru toate problemele societății. Fiecare neajuns al societății românești, fie el moral, politic sau social se poate rezolva dacă acționăm prin educație, dacă aceasta ar fi ceea ce trebuie. Educația este soluția magică, panaceul pentru situația României. Nu merge lumea la vot? Trebuie educați. Înjură, fură, ucid? Evident, nu au fost educați suficient. Iau șpagă, ajung prin pile și relații în instituții? Educația i-ar ilumina, că astfel de fapte sunt nedemne, imorale, nu se fac. Educație, educație, educație. Cu asta suntem toți de acord.

Și zic: „Foarte bine, educația nu e ce trebuie!” Dar ce trebuie? Foarte des când discutăm despre importanța educației, discuția se oprește acolo. La ce ne referim mai exact prin „educație”? Întrebarea asta a fost pusă atât de rar, încât, pentru fiecare, educația înseamnă altceva. Pentru unii, înseamnă să alocăm 6% din PIB. Pentru alții, să revenim la modelul foarte sever și „serios” de dinainte de 1990. Iar pentru alții înseamnă educație antreprenorială, să învățăm cum să facem bani. Sunt convins că dacă am încerca să găsim un consens în ceea ce privește educația, ne-am lupta până în punctul în care nu am mai face nimic. Și, într-un fel, asta nu ar trebui să ne surprindă.

Câți dintre noi au mers cu plăcere și interes la școală? Răspunsul la această întrebare este probabil mai nuanțat pentru generațiile care au terminat școala înainte de 1990, dar pentru generațiile postdecembriste răspunsul este, cred, foarte simplu: foarte puțini. Și dintre cei care pot răspunde „eu, da” la întrebarea precedentă, câți mergeau cu plăcere pentru că erau stimulați de materia predată și câți pentru că școala era spațiul în care își întâlneau prietenii? Poveștile despre materii plictisitoare, fără noimă, manuale vechi de 30 de ani cu teorii demodate, clase dureros de călduroase cu aer uscat și praf de cretă, profesori ipocriți sau chiar abuzivi, dispuși la favoritisme, primitori de cadouri excesiv de scumpe, plini de frustrări sau chiar incompetenți, lipsiți de seriozitate sau autoritate și supracompensând prin teste extrem de grele, devalorizarea notei de 10 la orice în afară de materiile pentru examen, abundența de ore libere în care pierzi vremea, lecturile vechi de 100 de ani cu care nu te poți conecta, dificultatea absurdă a matematicii de liceu etc. ne sunt cunoscute tuturor. În experiența mea, și aș presupune că și a altora, anii de liceu au fost direct proporționali cu conformarea noastră la elevul model. Cu alte cuvinte, dacă în clasa a 9-a ne ridicam să salutăm profesorii, în clasa a 12-a, sala de clasă era adesea (aproape) goală. Am înțeles toți, gradual, că majoritatea structurilor sunt forme fără fond și nu am văzut vreun motiv pentru care să investim resurse în sistemul formal. Într-un fel, nici asta nu e atât de surprinzător. Am ajuns într-un punct în care sistemul este atât de deconectat, încât e imposibil să obții, doar de la școală, motivație. În ceea ce mă privește, simt că am învățat infinit mai mult prin documentare proprie și prin participarea la clubul de dezbateri, organizat în afara școlii, decât prin educația formală oferită de școală.

De asta și accentul este permanent pus pe materiile care au legătură cu Evaluarea Națională și Bac-ul, care te ajută să intri la liceu sau facultate, care te ajută mai târziu să obții, eventual, un loc de muncă bun. Motivații în afara învățării de la cap la coadă. Chiar credem că mai mult timp petrecut în clasă, un volum mai mare de informații, mai multă severitate sau orice implică „mai mult” cu privire la educație ar rezolva atitudinea flegmatică și de neîncredere pe care, atât copiii, cât și părinții o au față de școală? 

Din timp în timp se vehiculează ideea modificării programelor școlare. Se mai întâmplă să fie citați anumiți experți și recomandările acestora în ceea ce privește modul în care ar trebui modificate aceste programe. Auzim de nevoia unei relaxări a materiei, de exemplu, de o orientare spre aplicabilitate, iar ministerul urmărește introducerea unor materii precum educație juridică, educație financiară, educație antreprenorială etc. destinate pregătirii pentru viață. Ceea ce aparent sună bine, dar, de fapt, ascunde aceeași formă fără fond. Pentru că tot experții în educație recomandă lucruri cu care nu suntem foarte confortabili. De exemplu, educația sexuală. Educația sexuală este o formă de educație și este necesară. Nu constituie îndoctrinare să înveți adolescenții despre prezervative, boli venerice și consimțământ. Iar experții o recomandă, mai ales într-o țară în care 20% dintre mame sunt adolescente. Cu toate acestea, introducerea educației sexuale în școli s-a lovit de foarte multă rezistență. Cum să acceptăm că acest tip de educație i-ar putea ajuta pe adolescenți, deși există dovezi din statistici că vârsta primului contact sexual crește în urma educației sexuale? Acest gen de educație nu ne place.

Tot experții recomandă scăderea numărului săptămânal de ore de clasă. Dacă privim spre state cu învățământ performant precum Finlanda, observăm o simplificare radicală a materiei, un accent pe egalitate, autonomie și lipsă de formalitate. În același timp, România merge cu 130 km/h în cealaltă direcție, cu o presiune imensă din partea părinților ca ai lor copii să fie nu doar buni, ci cei mai buni! Multe ore de muncă, meditații interminabile, inclusiv la materii non-esențiale. 

Vrem elevi cu diplome, câștigători la olimpiade, liceele și școlile promovează agresiv copiii cu rezultate la fel de fel de concursuri. Nu doar că ierarhia există, dar trebuie să fii în vârf! Nu contează că este un sistem intrinsec nesustenabil, deoarece nu toată lumea poate, fizic vorbind, din lipsă de locuri, câștiga un concurs și pentru fiecare copil-minune există alți 50 care au încercat din greu fără succes. Este cel puțin ciudat să fim de acord cu specialiștii când ne convine și să fim extrem de încăpățânați și dogmatici când părerea lor nu ne place. N-ar trebui, oare, să fim în aceeași măsură deschiși la a ne schimba părerile și a cerceta în detaliu în orice context?

Discuția despre educație este frecvent punctată de magicul 6% din PIB. Această sumă ar rezolva totul! Ei bine, nu chiar. Cât contează aceste fonduri dacă noi nu știm cum vrem să arate sistemul sau dacă ele se duc exclusiv spre costuri administrative, prin inspectorate și spre tot felul de evenimente formale, lipsite de finalitate reală? Este echivalentul finanțării unui oraș cu o sumă importantă, dar care se cheltuie exclusiv pe panseluțe și serbări. Dacă vrem să avem o discuție despre partea economică, ar trebui să discutăm și despre inegalitatea absolut rușinoasă din sistem. Învățământul în România este, teoretic, egal și universal și totuși nimeni nu poate nega că un copil născut într-un sat din Olt sau Vaslui are semnificativ mai puține șanse decât unul născut în Capitală sau într-un oraș mare. Sigur, putem discuta despre toaletele din curte, clasele cu învățământ simultan și profesorii necalificați, dar un aspect mai puțin explorat e sărăcia în sine.

O stare materială cât de cât decentă este o precondiție a preocupării pentru educație. E foarte greu să ceri unui minor să învețe pe rupte dacă trebuie să meargă cu vacile pe câmp patru zile pe săptămână. În aceeași logică, pentru mulți finalitatea nu există, deoarece facultățile nu oferă decât ocazional facilități pentru copiii din mediul rural, de exemplu. Unde te duce zecele la bacalaureat, dacă tu nici măcar în capitala ta de județ nu te poți susține? Nu toată lumea are banii necesari să finanțeze studii la Cluj, Iași sau București, iar asta se aplică și la admiterea de liceu. Mai mult chiar, în momentul în care preocupările tale sunt legate de plata iminentă a facturilor, e mai puțin probabil să te gândești la lucruri erudite, la școală ca la ceva important (mai ales dacă nu ai încredere în ea) sau la alte activități intelectuale care te-ar putea forma. Oricâte curente filozofice ai reține și oricâte formule matematice ai ști, problemele economice nu se rezolvă de la sine. Așa cum educația în sine nu rezolvă automat problema politizării instituțiilor publice și amorțeala partidelor de la guvernare.

Așadar, ce ne dorim de la educație? E destul de clar că nu știm. Mi-aș dori ca acest articol să fie o invitație la discuție. Până nu ajungem la niște răspunsuri concrete, nu ne putem aștepta să se schimbe ceva. Educația a devenit, la fel ca anticorupția, o temă demagogică, lipsită de aspecte concrete, care sună frumos tocmai pentru că toată lumea poate înțelege ce vrea. Termenul „educație” nu mai înseamnă nimic, a ajuns și el golit de sens, e slogan electoral. Pentru a schimba asta, ar trebui să mergem la un nivel mai profund și să știm ce vrem și ce cerem cu adevărat. În an electoral, ar trebui să insistăm ca politicienii să discute în termeni concreți despre educație, iar noi să ne hotărâm ce vrem. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp