Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

Tot românul se pricepe la Educație. E de mirare atunci cum de rămânem un popor needucat

scoala - hol

Foto: Jannis Werner (Harvard Images) / Alamy / Alamy / Profimedia

De câțiva ani, oriunde te uiți descoperi că există un consens popular asupra unui lucru: educația. Educația, spunem, este antidotul pentru toate problemele societății. Fiecare neajuns al societății românești, fie el moral, politic sau social se poate rezolva dacă acționăm prin educație, dacă aceasta ar fi ceea ce trebuie. Educația este soluția magică, panaceul pentru situația României. Nu merge lumea la vot? Trebuie educați. Înjură, fură, ucid? Evident, nu au fost educați suficient. Iau șpagă, ajung prin pile și relații în instituții? Educația i-ar ilumina, că astfel de fapte sunt nedemne, imorale, nu se fac. Educație, educație, educație. Cu asta suntem toți de acord.

Și zic: „Foarte bine, educația nu e ce trebuie!” Dar ce trebuie? Foarte des când discutăm despre importanța educației, discuția se oprește acolo. La ce ne referim mai exact prin „educație”? Întrebarea asta a fost pusă atât de rar, încât, pentru fiecare, educația înseamnă altceva. Pentru unii, înseamnă să alocăm 6% din PIB. Pentru alții, să revenim la modelul foarte sever și „serios” de dinainte de 1990. Iar pentru alții înseamnă educație antreprenorială, să învățăm cum să facem bani. Sunt convins că dacă am încerca să găsim un consens în ceea ce privește educația, ne-am lupta până în punctul în care nu am mai face nimic. Și, într-un fel, asta nu ar trebui să ne surprindă.

Câți dintre noi au mers cu plăcere și interes la școală? Răspunsul la această întrebare este probabil mai nuanțat pentru generațiile care au terminat școala înainte de 1990, dar pentru generațiile postdecembriste răspunsul este, cred, foarte simplu: foarte puțini. Și dintre cei care pot răspunde „eu, da” la întrebarea precedentă, câți mergeau cu plăcere pentru că erau stimulați de materia predată și câți pentru că școala era spațiul în care își întâlneau prietenii? Poveștile despre materii plictisitoare, fără noimă, manuale vechi de 30 de ani cu teorii demodate, clase dureros de călduroase cu aer uscat și praf de cretă, profesori ipocriți sau chiar abuzivi, dispuși la favoritisme, primitori de cadouri excesiv de scumpe, plini de frustrări sau chiar incompetenți, lipsiți de seriozitate sau autoritate și supracompensând prin teste extrem de grele, devalorizarea notei de 10 la orice în afară de materiile pentru examen, abundența de ore libere în care pierzi vremea, lecturile vechi de 100 de ani cu care nu te poți conecta, dificultatea absurdă a matematicii de liceu etc. ne sunt cunoscute tuturor. În experiența mea, și aș presupune că și a altora, anii de liceu au fost direct proporționali cu conformarea noastră la elevul model. Cu alte cuvinte, dacă în clasa a 9-a ne ridicam să salutăm profesorii, în clasa a 12-a, sala de clasă era adesea (aproape) goală. Am înțeles toți, gradual, că majoritatea structurilor sunt forme fără fond și nu am văzut vreun motiv pentru care să investim resurse în sistemul formal. Într-un fel, nici asta nu e atât de surprinzător. Am ajuns într-un punct în care sistemul este atât de deconectat, încât e imposibil să obții, doar de la școală, motivație. În ceea ce mă privește, simt că am învățat infinit mai mult prin documentare proprie și prin participarea la clubul de dezbateri, organizat în afara școlii, decât prin educația formală oferită de școală.

De asta și accentul este permanent pus pe materiile care au legătură cu Evaluarea Națională și Bac-ul, care te ajută să intri la liceu sau facultate, care te ajută mai târziu să obții, eventual, un loc de muncă bun. Motivații în afara învățării de la cap la coadă. Chiar credem că mai mult timp petrecut în clasă, un volum mai mare de informații, mai multă severitate sau orice implică „mai mult” cu privire la educație ar rezolva atitudinea flegmatică și de neîncredere pe care, atât copiii, cât și părinții o au față de școală? 

Din timp în timp se vehiculează ideea modificării programelor școlare. Se mai întâmplă să fie citați anumiți experți și recomandările acestora în ceea ce privește modul în care ar trebui modificate aceste programe. Auzim de nevoia unei relaxări a materiei, de exemplu, de o orientare spre aplicabilitate, iar ministerul urmărește introducerea unor materii precum educație juridică, educație financiară, educație antreprenorială etc. destinate pregătirii pentru viață. Ceea ce aparent sună bine, dar, de fapt, ascunde aceeași formă fără fond. Pentru că tot experții în educație recomandă lucruri cu care nu suntem foarte confortabili. De exemplu, educația sexuală. Educația sexuală este o formă de educație și este necesară. Nu constituie îndoctrinare să înveți adolescenții despre prezervative, boli venerice și consimțământ. Iar experții o recomandă, mai ales într-o țară în care 20% dintre mame sunt adolescente. Cu toate acestea, introducerea educației sexuale în școli s-a lovit de foarte multă rezistență. Cum să acceptăm că acest tip de educație i-ar putea ajuta pe adolescenți, deși există dovezi din statistici că vârsta primului contact sexual crește în urma educației sexuale? Acest gen de educație nu ne place.

Tot experții recomandă scăderea numărului săptămânal de ore de clasă. Dacă privim spre state cu învățământ performant precum Finlanda, observăm o simplificare radicală a materiei, un accent pe egalitate, autonomie și lipsă de formalitate. În același timp, România merge cu 130 km/h în cealaltă direcție, cu o presiune imensă din partea părinților ca ai lor copii să fie nu doar buni, ci cei mai buni! Multe ore de muncă, meditații interminabile, inclusiv la materii non-esențiale. 

Vrem elevi cu diplome, câștigători la olimpiade, liceele și școlile promovează agresiv copiii cu rezultate la fel de fel de concursuri. Nu doar că ierarhia există, dar trebuie să fii în vârf! Nu contează că este un sistem intrinsec nesustenabil, deoarece nu toată lumea poate, fizic vorbind, din lipsă de locuri, câștiga un concurs și pentru fiecare copil-minune există alți 50 care au încercat din greu fără succes. Este cel puțin ciudat să fim de acord cu specialiștii când ne convine și să fim extrem de încăpățânați și dogmatici când părerea lor nu ne place. N-ar trebui, oare, să fim în aceeași măsură deschiși la a ne schimba părerile și a cerceta în detaliu în orice context?

Discuția despre educație este frecvent punctată de magicul 6% din PIB. Această sumă ar rezolva totul! Ei bine, nu chiar. Cât contează aceste fonduri dacă noi nu știm cum vrem să arate sistemul sau dacă ele se duc exclusiv spre costuri administrative, prin inspectorate și spre tot felul de evenimente formale, lipsite de finalitate reală? Este echivalentul finanțării unui oraș cu o sumă importantă, dar care se cheltuie exclusiv pe panseluțe și serbări. Dacă vrem să avem o discuție despre partea economică, ar trebui să discutăm și despre inegalitatea absolut rușinoasă din sistem. Învățământul în România este, teoretic, egal și universal și totuși nimeni nu poate nega că un copil născut într-un sat din Olt sau Vaslui are semnificativ mai puține șanse decât unul născut în Capitală sau într-un oraș mare. Sigur, putem discuta despre toaletele din curte, clasele cu învățământ simultan și profesorii necalificați, dar un aspect mai puțin explorat e sărăcia în sine.

O stare materială cât de cât decentă este o precondiție a preocupării pentru educație. E foarte greu să ceri unui minor să învețe pe rupte dacă trebuie să meargă cu vacile pe câmp patru zile pe săptămână. În aceeași logică, pentru mulți finalitatea nu există, deoarece facultățile nu oferă decât ocazional facilități pentru copiii din mediul rural, de exemplu. Unde te duce zecele la bacalaureat, dacă tu nici măcar în capitala ta de județ nu te poți susține? Nu toată lumea are banii necesari să finanțeze studii la Cluj, Iași sau București, iar asta se aplică și la admiterea de liceu. Mai mult chiar, în momentul în care preocupările tale sunt legate de plata iminentă a facturilor, e mai puțin probabil să te gândești la lucruri erudite, la școală ca la ceva important (mai ales dacă nu ai încredere în ea) sau la alte activități intelectuale care te-ar putea forma. Oricâte curente filozofice ai reține și oricâte formule matematice ai ști, problemele economice nu se rezolvă de la sine. Așa cum educația în sine nu rezolvă automat problema politizării instituțiilor publice și amorțeala partidelor de la guvernare.

Așadar, ce ne dorim de la educație? E destul de clar că nu știm. Mi-aș dori ca acest articol să fie o invitație la discuție. Până nu ajungem la niște răspunsuri concrete, nu ne putem aștepta să se schimbe ceva. Educația a devenit, la fel ca anticorupția, o temă demagogică, lipsită de aspecte concrete, care sună frumos tocmai pentru că toată lumea poate înțelege ce vrea. Termenul „educație” nu mai înseamnă nimic, a ajuns și el golit de sens, e slogan electoral. Pentru a schimba asta, ar trebui să mergem la un nivel mai profund și să știm ce vrem și ce cerem cu adevărat. În an electoral, ar trebui să insistăm ca politicienii să discute în termeni concreți despre educație, iar noi să ne hotărâm ce vrem. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Daca tot romanul "se pricepe la orice" - inclusiv la educatie - si tine sa-si afirme public opiniile si ideile este doar o consecinta a mult invocatului "drept la libera expresie" (de care nu am beneficiat pana acum 3 decenii) dar si a aparitiei si utilizarii social media in care - deocamdata - mai oricine poate publica tot ce-i trece prin cap, mai ales in scop de autopromovare, manipulare (influenceri, hateri, etc.), epatare, etc...Mai subtil si mai important ar fi, in opinia mea, sa dorim sa putem si sa stim sa stabilim, in urma lecturii unei postari: 1.cat de CREDIBILA este opinia postacului, 2,cat de PRAGMATICA, EFICACE si EFICIENTA ar fi aplicarea ideilor afirmate, 3. ce INTERESE si ale cui s-ar satisface prin aplicarea ideilor si opiniilor afirmate public (de regula, nu numai la noi - "FOLLOW THE MONEY")....Asa s-a ajuns ca in scoli sa se formeze 3 bastioane (elevi- parinti-profesori) care se lupta intre membrii lor si in Justitie pentru cat mai multe drepturi si cat mai putine responsabilitati (conform legii naturale a "efortului minim") cu ajutorul - evident dezinteresat - al Justitiei noastre de drepturi si libertati (fara responsabilitati, as adauga eu, atat timp cat responsabilitatile morala, de raportare, sociala si societala, etc. sunt total ignorate in Romania unde nu mai este loc de asa ceva, avand in vedere importanta responsabilitatilor penale, civile, financiare, materiale, dupa caz!, acordate in Codurile noastre penal si civil..). UE ne-a cerut inca de acum 3 decenii sa inlocuim in titulatura ministerului dedicat termenul INVATAMANT cu termenul EDUCATIE...Oare de ce, credeti? Pentru ca ultimul - implicand INVATAREA (responsabilitatea elevilor) si PREDAREA (responsabilitatea cadrelor didactice) - include pe primul - este un posibil raspuns de bun simt.... Apoi standardele europene (refuzate inca in MinEdu !) ne-au invatat ca educatia este un "produs imaterial, intangibil" (ei, da!) incluzand 3 componente de baza: 1. CUNOSTINTELE (adica informatiile intelese / invatate, nu eventualele pile de care multi considera ca au nevoie) - in franceza "SAVOIR", 2.DEPRINDERILE (in franceza "SAVOIR FAIRE") SI 3. ATITUDINILE SI COMPORTAMENTELE (in franceza "SAVOIR ETRE")... Acestea sunt definite, pentru fiecare ocupatie/ profesie in "standarde ocupationale" si "standarde de formare profesionale" - elaborate in beneficiul si cu concursul tuturor partilor interesate (inclusiv angajatorii/ agentii economici - de care ar trebui sa tina cont toate cadrele didactice si sa fie cunoscute de parinti si elevi, care ar trebui sa fie si ei implicati in consensualizarea continuturilor din aceste standarde...Ei bine MAI NIMIC din toate aceste principii si idei constructive si pragmatice nu functioneaza in Romania unde interesele unora se opun temeinic si insidios intereselor altora, mimarea/ simularea sunt frecvente iar Justitia este cronofaga, scumpa si imprevizibila.... De exemplu: Autoritatea pentru Calificari a elaborat si publicat sute de asemenea standarde - de regula fara implicarea tuturor partilor interesate si consensualizarea lor, iar in scoli si universitati ele sunt total ignorate practic, desi in documentele fiecarei discipline sunt uneori incluse referiri la acestea...Toate acestea se intampla pentru ca in educatia romaneasca mai sunt decidenti care .... dispretuiesc angajatorii si mediul de afaceri (interesat aparent exclusiv de venituri, profituri, segmente de piata!) si refuza rolul scolii si universitatii de furnizor de cadre calificate pentru mediul de afaceri....O tentativa de-a se introduce printre criteriile de evaluare indicatorul RATA DE ANGAJABILITATE A ABSOLVENTILOR (in SUA, acesta fiind unicul indicator general considerat a fi relevant pentru CALITATEA universitatii in topurile nationale)... Aceiasi decidenti simuleaza de 20 de ani ASIGURAREA CALITATII EDUCATIEI (prin ARACIP si ARACIS) - prin cerinte impuse de ei din birouri, fara consensualizari cu partile interesate si doar prin documente care "suporta orice" si se pot usor transpune copy-paste de la un an la altul si de la o scoala/ universitate la alta. Avand in vedere si costurile functionarii acestor agentii care se complac in mimari (conform OUG 75-2005, chipurile abrogata pirn noile legi ale invatamantului din 2023, dar de fapt fiind copiata cvasi-integral in textele L198/2023 si L 199/2023 ale invatamantului preuniversitar si universitar... Nu vi se pare ciudat faptul ca mai toate revendicarile publicate in social media privind educatia se refera doar la bani, finantari publice/ private, salarii si burse, etc desi gravele probleme mentionate mai sus au generat in 3 decenii numeroase CONTRAPERFORMANTE, deci NON-CALITATEA educatiei.... O simpla reorientare a deciziilor Legislativului si Executivului catre BENEFICIARII educatiei (mai ales elevii, studentii, absolventii si angajatorii) cu CONSIDERAREA si CONSENSUALIZAREA democratica a opiniilor) ar fi oportuna si necesara... Dar - fiind direct implicat in anii 2000 in managementul calitatii in educatie - stiu prea bine ca insasi existenta beneficiarilor/ clientilor educatiei a fost - si mai este - contestata (!!!) de unele cadre didactice cu responsabilitati in virtutea unor principii/ idei desuete/ nocive si, se pare, imortale 1."Noi, profesorii si demnitarii alesi sau numiti, stim MAI BINE ce le trebuie elevilor si studentilor nostri'', 2."Ordinul sefului este lege pentru subordonat si se executa intocmai, la timp si fara comentarii", 3."Invatamantul superior este dedicat cercetarii stintifice, nu formarii de cadre calificate pentru mediul de afaceri", 4."Nu avem nevoie de standarde intrucat acestea se opun creativitatii si inovativitatii specifice invatamantuui superior", 5."Asigurarea calitatii inseamna a face CA CAlitatea sa fie sigura! " , 6."Orice cetatean/ contribuabil este un potential infractor si rostul functionarilor publici (in engleza PUBLIC SERVANT) este sa apere legea in fata tentativelor sale" ....In asemenea circumstante nu ar trebui sa fie de mirare faptul ca fiecare cetatean are ideile lui cu privire la educatie, ci faptul ca in democratia noastra originala aceste idei NU SUNT LUATE IN CONSIDERATIE si nimeni nu se ocupa de CONSENSUALIZAREA lor! Este FOARTE GRAV!...A se vedea motivele pentru care Legea educatiei nationale, LEN nr1/2011 a fost modificata intr-un deceniu de peste o suta de ori si in interesul cui! Pana si L198/2023 si L199/2023 promulgate recent au si fost modifcate fiecare de mai multe ori.... Traim doar intr-o lupta continua pentru impunerea INTERESELOR si PRIORITATILOR unora si altora, CONSENSUALIZAREA fiind aparent ignorata, in domeniul educatiei...
    • Like 3
  • Valentin check icon
    Educația nu este chiar atât de greu de cunoscut. Un simplu manual de pedagogie generală poate face lumină în problemele de bază. Are în jur de 300 de pagini, se citește rapid și sunt noțiuni de inițiere. N-ai nevoie de experiență anterioară.

    În esență, educația a trecut prin trei faze majore:
    Educația magistrocentristă - este educația care începe în Antichitate și se întinde până la debutul epocii industriale. Este o educație care are în centru profesorul (maestrul sau magistrul). Ni-l putem imagina pe Platon, înconjurat de ucenici. Magistrul este cel care decide ce trebuie învățat, cel care dictează programul, metoda etc. Educația magistrocentristă este o educație de cultură generală, cu o poveste unificatoare, un fel de Grand Narative.

    Educația tehnocentristă - este o educație care are în centru materia. Începe cu epoca industrială - numită și epoca modernă - și se termină undeva prin anii 70. Este o educație care conferă școlii statul de fabrică. Este și o educație care pune în centru materia ca element de sine stătător, fără vreun alt scop. Dacă în antichitate scopul matematicii era acela de a releva tainele ascunse (Matematica Sacră), de a forma valori, caractere etc. educația tehnocentristă nu are ca scop decât materia în sine. Dacă prin aceasta se întâmplă să se formeze și vreo valoare rătăcită e bine, dar nu e necesar. Educația tehnocentristă nu este un tot unitar, ci o serie de bucățele dictate de piața muncii. Materiile nu sunt interconectate și nu există un Grand Narative, o poveste care să unifice tot. Se învață doar ceea ce rentează. În educația tehncentristă elevul și profesorul nu sunt o prioritate. Ceea ce contează sunt disciplinele, de regulă separate (fizica e separată de matematică, literatura e separată de arte etc.)

    O ramură a acestui tip de educație o reprezintă educația fostului bloc socialist. E de la sine înțeles că vorbim de o educație formată pe calapodul marxist, cel în care elevul nu reprezintă o individualitate, ci o MASĂ (clasă socială). Nu există opțiuni, nu există liber arbitru. Există doar o armată încolonată, care învață același lucru. Desigur, mulți se întreabă: dacă progresul comunist cerea doar ingineri, chimiști, cercetători etc. ce rol aveau artele și de ce erau menținute în programă? Răspunsul este evident: cel de propagandă.

    Educația pedoncentristă - este o educația care vine după încheierea epocii industriale (postindustrialul). Este o educație care vine și după încheierea epocii moderne (modernitate - postmodernitate/modernism - postmodernism).
    Acest tip de educație are în centru elevul CA INDIVID, ca realitate psihologică (mai corect spus psihopedagogică). Vorbim de inteligențele multiple, de preferințe/aversiuni, blocaje, motivație etc.

    Educația pedocentristă reia oarecum un Grand Narative prin materii combinate (SCIENCE, ARTS AND LITERATURE etc.). Bazele încep din anii 40 și ating vârful în 70, prin avântul psihologiei și sociologiei. Nume ca Jean Piaget (dezvoltarea coginitivă), Alvin Tofler (Șocul viitorului, Al treilea val) sunt emblematice și pentru educație. Șocul viitorului are un capitol special dedicat educației.

    Educația pedocentristă este în general o educație de cultură generală, dar nu neglijează nici materiile în sine: cei care au aptitudini pentru un anumit domeniu (matematică, fizică, chimie, limbă străină, artă) pot urma un modul separat, unde își pot atinge potențialul. Ideea centrală a educație pedocentriste este LIBERUL ARBITRU și elevul văzut ca PERSOANĂ reală și nu doar o cantitate într-o masă amorfă.

    Era de așteptat ca, după ieșirea din socialism, România să se reconecteze cu sistemul educațiilor performante și să renunțe la sistemul impus de Uniunea Sovietică.
    Întrebarea de bază ar fi de ce nu a făcut-o. Răspunsul este și el simplu: pentru că ar fi generat tensiuni sociale. Un sistem economic și ergonomic ar fi însemnat concedieri masive, educația socialistă fiind un fel de uzină supradimensionată. Multe materii, mulți profesori. Niciun partid politic nu a vrut să se lege la cap cu așa ceva. Vom continua probabil în același mod cel puțin încă o generație, iar schimbarea o vor face cei care sunt acum pe băncile gimnaziului. Nouă nu ne este dat să o vedem, dar știm că se va întâmpla.

    Din fericire, copii nu au nostalgii.
    • Like 1
  • Marta check icon
    Ce de platitudini.
    "lecturile vechi de 100 de ani cu care nu te poți conecta" :)))
    Nu știu, daca încercați cu dial-up, poate de-aia nu vă puteți conecta :)))
    Eu mă "conectez" mai bine cu autorii de acum 100 de ani, multe probleme îmi pun scriitorii contemporani.
    Nu cred că trebuie să mergem cu plăcere la școală. Poți să mergi "cu plăcere" în parc, după școală. Nu trebuie să mergi "cu plăcere" nici la doctor, nici la muncă, nici la înmormântări. Unele lucruri trebuie făcute și gata. Poate asta e problemă "educației" de azi, toată lumea vrea să stoarcă plăcere din orice. Îndatoriri nu mai există. Și ce plăcere să mai obțină copiii de azi din absolut orice, când de la 1 an stau cu telefoanele in mână și creierul lor este o vraiște totală, nimic nu le mai oferă vreo satisfacție
    • Like 0
  • România și Finlanda au numere de ore pe an școlar aproximativ egale.
    La nivel de clasa a 8-a
    România: aproximativ 986 ore/an
    Finlanda: aproximativ 988 ore/an

    La nivel de liceu
    România: aproximativ 1105 ore/an
    Finlanda: aproximativ 1045 ore/an
    • Like 4
  • Românii se pricep nu numai la educație - se pricep le orice. La foarte mulți români nu există - nu știu. Și în acest material, ca și în toate discuțiile din societate, se pune semnul egal între educație și învățământ. Sunt două lucruri care se pot întrepătrunde dar nu se suprapun. Educația - care este cu adevărat esențială în societate - se obține printr-un lung șir de elemente sociale, morale, de gândire socio-filosofică etc. Educația, cum bine se afirmă, începe de la cei șapte ani de acasă și se continuă , prin diverse mijloace până la maturitate.Învățământul poate să-ți dea o serie de cunoștințe dar nu este obligatoriu să-ți dea și de un anumit nivel de educație. Constatăm la multe persoane școlite o lipsă de educație care este uneori calificată ca mârlănie cel puțin. Am constat acest lucru de curând cu prilejul alegerilor din București, de exemplu.
    • Like 4
  • D check icon
    .
    • Like 0


Îți recomandăm

Solar Resources

„La 16 ani, stăteam de pază la porumbi. Voiam să-mi iau o motocicletă și tata m-a pus la muncă. Aveam o bicicletă cu motor și un binoclu și dădeam roată zi și noapte să nu intre cineva cu căruța în câmp. Că așa se fura: intrau cu căruța în mijlocul câmpului, să nu fie văzuți, făceau o grămadă de pagubă, călcau tot porumbul. Acum vă dați seama că tata nu-și punea mare bază în mine, dar voia să mă facă să apreciez valoarea banului și să-mi cumpăr motocicleta din banii câștigați de mine”.

Citește mai mult

Octavian apolozan

Tavi, un tânăr din Constanța, și-a îndeplinit visul de a studia în străinătate, fiind în prezent student la Universitatea Tehnică din Delft (TU Delft), Olanda, una dintre cele mai renumite instituții de învățământ superior din Europa. Drumul său către această prestigioasă universitate a început încă din liceu, când și-a conturat pasiunea pentru matematică și informatică.

Citește mai mult