Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De patru ani, peste 500 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Toți „străinii” din satul nostru: Rusu și Rusoaica, nenea Văleanu și... mama. Câteva cuvinte despre Ditrăul din noi

Steagul României

Întâmplările recente care au pus zilele acestea în centrul atenției comunitatea din Ditrău mi-au reînviat, surprinzător de proaspete, câteva amintiri care-și au originea în satul meu natal, undeva între dealurile Munteniei, și care mă determină să reflectez asupra rădăcinilor fenomenului.

Era prin anii ‘60. Memoria de copil curios îi înregistra pe toți vecinii noștri și știam de obicei câteva detalii semnificative despre fiecare familie în parte. Puțin mai sus de noi, pe partea cealaltă a șoselei, locuia un cuplu trecut de mult de tinerețe. Lumea le zicea: Rusu și Rusoaica. Nu am știut niciodată numele lor reale și din păcate nu mi-am întrebat părinții mai târziu despre cum au ajuns cei doi în satul nostru. 

Vorbeau, într-adevăr, cu puternic accent rusesc, dar puteau fi foarte bine basarabeni refugiați, așa cum se întâmplase în foarte multe așezări. Ocupau o casă cu etaj dărăpănată, care fusese confiscată de statul român de la boierul locului. Bărbatul era dulgher. În curte se afla o magazie, iar el o transformase în atelier. 

Lucra tot felul de obiecte, pe care i le comandau sătenii. El a meșterit dulapul nostru de bucătărie, care avea în partea de sus două uși cu geam, pe care ai mei l-au vopsit verde și l-au plasat într-o nișă, unde se mai află și acum. Tot el a lucrat și masa din lemn, cu sertar pentru tacâmuri, și cele patru taburete, care au rezistat vremii atât de bine, încât eu mai păstrez și astăzi unul dintre acele scaune vechi, pentru că îmi amintește de trecut. Nenea Rusu era tăcut și nu cred să-l fi văzut vreodată pe drum. Îmbrăcat în salopeta lui cenușie și purtând o bască neagră pe cap, trebăluia de dimineața până seara în curtea aceea largă, care părea mereu pustie. Era tăcut, ușor adus de spinare și veșnic întors către gândurile lui. 

Îl observam printre ulucile gardului și nu-mi făcea niciodată plăcere când mă trimiteau părinții să-i duc cutare sau cutare lucru, din cauza felului lui de a fi ursuz. Rusoaica era, în schimb, ceva mai sociabilă. Pe ea o vedeam la micul magazin din sat, apoi pe drumul prăfos, alunecând ca o umbră. Era înaltă și uscată, îmbrăcată în culori triste și n-aș putea să-i apreciez vârsta. Mai târziu, când am citit Fefeleaga, mi-am imaginat-o pe Rusoaica din satul meu în chipul nefericitei lui Agârbiceanu. Nu am văzut niciun copil în ograda lor și nici persoane care să-i viziteze. Cu toate astea, ei au trăit până la sfârșit într-un mediu care cu greu i-a îngăduit și care niciodată nu și-a deschis cu adevărat inima către ei. Nu știu în ce loc au mers să se odihnească, în cimitirul satului, nici dacă pe crucea de la căpătâi o fi scriind ceva.

Câteva case mai la vale locuia nenea Văleanu. De fapt, Văleanu nu era tocmai numele lui, ci porecla. Bărbatul venit dintr-o localitate mai dinspre munte, din Văleni, fusese numit de gospodarii noștri după numele satului de proveniență. Se însurase cu o fată de aici, apoi și-au ridicat și casă, dar toată viața, el a rămas pentru noi toți Văleanu. Era foarte harnic, se ducea peste tot la munci grele. De obicei, pleca la pădure, la tăiat lemne și venea acasă după o săptămână, sau chiar mai rar. Când venea acasă obișnuia să bea, iar când bea devenea violent. Auzeam țipete înfiorătoare din curtea lor, iar oamenii o căinau pe nevastă, mulțumindu-se să zică: „Iar o bate Văleanu pe femeie...” Copiii lui erau cu câțiva ani mai mari decât noi, așa că nu prea ne întovărășeam în jocurile noastre. Lumea spunea, referindu-se la copiii aceia: „ai lui Văleanu”.

Acum mă gândesc la faptul că mama mea a fost ea însăși o străină, venită în sat prin căsătoria cu tata. Cum de nu a fost poreclită și dânsa Văleanca, de exemplu, pentru că venea din același sat cu vecinul nostru, dinspre munte? Am două explicații, care se exclud una pe cealaltă. Prima ar fi faptul că mama, fiind învățătoare, se bucura de un respect deosebit din partea sătenilor. Și-a câștigat un statut aparte, prin munca ei cu copiii acelor oameni, copii care de fiecare dată când aveau ocazia, îi aduceau mulțumiri pentru primele cunoștințe temeinice pe care li le-a sădit. Seara, învățătoarea străbătea ulițele gloduroase ca să ajungă pe la casele celor uitați de lume și să-i învețe pe bătrâni să citesască și să scrie la lumina felinarului... Nici măcar cei mai violent infectați cu ideile comuniste și care îl urau pe tata ca fiind fiu de chiabur nu aveau a zice nimic rău despre mama noastră, învățătoarea copiilor lor.

Mai există și o a doua explicație, pe care însă refuz s-o accept. Dacă aș accepta-o, ar însemna să recunosc că Ditrăul din noi e mai adânc decât pare: mama nu era decât o femeie, o ființă neglijabilă în economia devenirii comunității tradiționale, unde masculul este cel care contează și care este primul sancționat atunci când încearcă să destabilizeze echilibrul antropologic al zonei...

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Din punctul acesta de vedere eu am fost un norocos. In satul meu erau cam jumatate romani si cam jumatate sasi. Toata copilaria mea alergam peste tot si eram, din oficiu, in grija vecinilor: nenea Mikol "din jos" si tanti Gerisch "din sus". Fata lui tanti Gerisch, Hilde, era fina bunicii mele si prietena mea cea mai buna. Dar doua case mai incolo locuia Gica, cu care eram de asemenea prieten foarte bun. Iar peste drum era Florin, cu vreo doi ani in varsta decat noi si Rudi, care era sas. S.a.m.d. In 1977-1978, in circumstante pe care eu nu mi le amintesc, eram copil, aproape toti sasii au plecat - au mai ramas 3 sau 4 familii. Familia Gerisch a mai venit in vizita o singura data, cu Hilde. Nenea Mikol nu a mai venit si am inteles ca a murit. Bunicii i-au vizitat o data pe Gerisch-i si tata cu alta ocazie. In locul lor au venit altii, care le-au ocupat casele. Dar si noi tot atunci am plecat la oras asa ca nu stiu cum era cu cei noi. Ma duceam in vacante la bunici, desigur, dar ma jucam tot cu prietenii cei vechi ramasi. DIn cate imi amintesc insa, n-am auzit plangeri de la bunici sau vecini in legatura cu "veneticii". Cred ca pur si simplu dupa decenii de convietuire cu oameni de alta limba, cultura, cult, etc., oamenilor le-a fost mai usor sa accepte diferentele fata de ceilalti. Plus ca erau atat de multi, jumatate din sat, incat devenea lipsit de sens si contraproductiv sa stai tot timpul sa observi cat de diferit e unul sau altul. De fapt asta voiam sa zic: ca intoleranta apare mai ales in comunitatile relativ omogene si care isi simt amenintata omogenitatea sub "asaltul" celorlalti. Pur si simplu cred ca asta s-a intamplat la Ditrau.
    • Like 4
    • @ Adrian Gabriel
      E mai complex de atît. Nu uita ce rol au jucat popa și primarul acolo.
      • Like 0
    • @ Ionut Catalin Dimache
      Popa și primarul sunt membrii aceleiași comunități. Nu doar ca nu e mai “complex”, e chiar puțin simplificatoare teoria conform căreia voința/acțiunea a doua persoane a determinat totul.
      • Like 2


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Vlad Petreanu_

În 1990, după ce lucrase într-o fabrică, Vlad Petreanu s-a angajat la un ziar, unde avea un salariu echivalentul a aproape 90 de dolari. Banii îi ajungeau, spune el, să își cumpere un pachet de țigări - la vremea respectivă fuma - și o cola pe zi, „și abia mă descurcam să mănânc ceva”.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon „La bani mărunți” cu Sergiu Manea, CEO BCR. Podcast amplificat de Republica

Sergiu Manea, care a preluat în urmă cu cinci ani conducerea celei mai mari bănci din România, a povestit că primul său salariu, o sumă echivalentă cu mai puțin de 80 de dolari, l-a primit în septembrie 1994. Se angajase înainte de terminarea facultății pe o poziție entry level, ca referent, la Banca Română pentru Dezvoltare, la Biroul de bănci corespondente, care azi se cheamă „financial institutions”.

Citește mai mult

Fetiță la laptop

Situația se poate schimba în orice moment și școli aflate acum în scenariul verde sau galben pot trece de pe o zi pe alta în scenariul roșu, dacă în cadrul lor vor fi confirmate 3 cazuri de Covid. (Foto: Guliver/ Getty Images)

Citește mai mult