Întâmplările recente care au pus zilele acestea în centrul atenției comunitatea din Ditrău mi-au reînviat, surprinzător de proaspete, câteva amintiri care-și au originea în satul meu natal, undeva între dealurile Munteniei, și care mă determină să reflectez asupra rădăcinilor fenomenului.
Era prin anii ‘60. Memoria de copil curios îi înregistra pe toți vecinii noștri și știam de obicei câteva detalii semnificative despre fiecare familie în parte. Puțin mai sus de noi, pe partea cealaltă a șoselei, locuia un cuplu trecut de mult de tinerețe. Lumea le zicea: Rusu și Rusoaica. Nu am știut niciodată numele lor reale și din păcate nu mi-am întrebat părinții mai târziu despre cum au ajuns cei doi în satul nostru.
Vorbeau, într-adevăr, cu puternic accent rusesc, dar puteau fi foarte bine basarabeni refugiați, așa cum se întâmplase în foarte multe așezări. Ocupau o casă cu etaj dărăpănată, care fusese confiscată de statul român de la boierul locului. Bărbatul era dulgher. În curte se afla o magazie, iar el o transformase în atelier.
Lucra tot felul de obiecte, pe care i le comandau sătenii. El a meșterit dulapul nostru de bucătărie, care avea în partea de sus două uși cu geam, pe care ai mei l-au vopsit verde și l-au plasat într-o nișă, unde se mai află și acum. Tot el a lucrat și masa din lemn, cu sertar pentru tacâmuri, și cele patru taburete, care au rezistat vremii atât de bine, încât eu mai păstrez și astăzi unul dintre acele scaune vechi, pentru că îmi amintește de trecut. Nenea Rusu era tăcut și nu cred să-l fi văzut vreodată pe drum. Îmbrăcat în salopeta lui cenușie și purtând o bască neagră pe cap, trebăluia de dimineața până seara în curtea aceea largă, care părea mereu pustie. Era tăcut, ușor adus de spinare și veșnic întors către gândurile lui.
Îl observam printre ulucile gardului și nu-mi făcea niciodată plăcere când mă trimiteau părinții să-i duc cutare sau cutare lucru, din cauza felului lui de a fi ursuz. Rusoaica era, în schimb, ceva mai sociabilă. Pe ea o vedeam la micul magazin din sat, apoi pe drumul prăfos, alunecând ca o umbră. Era înaltă și uscată, îmbrăcată în culori triste și n-aș putea să-i apreciez vârsta. Mai târziu, când am citit Fefeleaga, mi-am imaginat-o pe Rusoaica din satul meu în chipul nefericitei lui Agârbiceanu. Nu am văzut niciun copil în ograda lor și nici persoane care să-i viziteze. Cu toate astea, ei au trăit până la sfârșit într-un mediu care cu greu i-a îngăduit și care niciodată nu și-a deschis cu adevărat inima către ei. Nu știu în ce loc au mers să se odihnească, în cimitirul satului, nici dacă pe crucea de la căpătâi o fi scriind ceva.
Câteva case mai la vale locuia nenea Văleanu. De fapt, Văleanu nu era tocmai numele lui, ci porecla. Bărbatul venit dintr-o localitate mai dinspre munte, din Văleni, fusese numit de gospodarii noștri după numele satului de proveniență. Se însurase cu o fată de aici, apoi și-au ridicat și casă, dar toată viața, el a rămas pentru noi toți Văleanu. Era foarte harnic, se ducea peste tot la munci grele. De obicei, pleca la pădure, la tăiat lemne și venea acasă după o săptămână, sau chiar mai rar. Când venea acasă obișnuia să bea, iar când bea devenea violent. Auzeam țipete înfiorătoare din curtea lor, iar oamenii o căinau pe nevastă, mulțumindu-se să zică: „Iar o bate Văleanu pe femeie...” Copiii lui erau cu câțiva ani mai mari decât noi, așa că nu prea ne întovărășeam în jocurile noastre. Lumea spunea, referindu-se la copiii aceia: „ai lui Văleanu”.
Acum mă gândesc la faptul că mama mea a fost ea însăși o străină, venită în sat prin căsătoria cu tata. Cum de nu a fost poreclită și dânsa Văleanca, de exemplu, pentru că venea din același sat cu vecinul nostru, dinspre munte? Am două explicații, care se exclud una pe cealaltă. Prima ar fi faptul că mama, fiind învățătoare, se bucura de un respect deosebit din partea sătenilor. Și-a câștigat un statut aparte, prin munca ei cu copiii acelor oameni, copii care de fiecare dată când aveau ocazia, îi aduceau mulțumiri pentru primele cunoștințe temeinice pe care li le-a sădit. Seara, învățătoarea străbătea ulițele gloduroase ca să ajungă pe la casele celor uitați de lume și să-i învețe pe bătrâni să citesască și să scrie la lumina felinarului... Nici măcar cei mai violent infectați cu ideile comuniste și care îl urau pe tata ca fiind fiu de chiabur nu aveau a zice nimic rău despre mama noastră, învățătoarea copiilor lor.
Mai există și o a doua explicație, pe care însă refuz s-o accept. Dacă aș accepta-o, ar însemna să recunosc că Ditrăul din noi e mai adânc decât pare: mama nu era decât o femeie, o ființă neglijabilă în economia devenirii comunității tradiționale, unde masculul este cel care contează și care este primul sancționat atunci când încearcă să destabilizeze echilibrul antropologic al zonei...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.