Există o nostalgie care se instalează ușor în România atunci când vorbim despre energie: înainte de 1989 produceam mult, aveam industrie, minele erau deschise și centralele ardeau cărbunele fără oprire. Știam să ne exploatăm resursele, pozam într-o țară care „stătea pe picioarele ei”. Mitul prinde bine la public, mai ales într-o perioadă cu facturi mari la energie, cauzate de importurilor masive realizate seara și când gazele și combustibilul din import se scumpesc din cauza războaielor și blocării rutelor de transport.
Așa cum se întâmplă adesea cu miturile, ele luminează frumos o parte din tablou și lasă în întuneric partea incomodă.
România avea industrie, dar o bună parte din aceasta era energofagă, adică înghițea cantități mari de energie pentru a produce bunuri necompetitive. Se producea mult, însă în multe cazuri pe stoc, într-un circuit în care prețul real al energiei, productivitatea și valoarea adăugată nu aveau nimic de-a face cu economia de piață. Aveam resurse? Da, însă nu înseamnă că eram independenți, așa cum ne place să credem. Lucian Mircescu, manager Afaceri Instituționale la PPC România, amintește un lucru care scutură puțin această amintire colectivă: „România importă gaz natural încă din anii ’80. Asta apropo de mitul autosuficienței energetice ale României. Suntem mult mai eficienți cu ceea ce producem. Nu mai vorbesc de faptul că sectorul nostru energetic alimentează un sector industrial infinit mai productiv și cu valoare adăugată ridicată mai mare decât cel dinainte de 1989. Industria de dinainte de 1989 era foarte vizibilă. Într-adevăr, coloși de oțel și de fier pe care îi vedeai și care înghițeau zeci de mii de oameni la începutul fiecărei zile. Acum, industria românească operează în niște condiții mult mai eficiente, în niște spații mult mai compacte, iar produsele pe care le vindem intern sau exportăm se adresează nevoile noastre domestice care nu se compară cu cele de dinainte de 1989.”
Energia: atunci, acum. Dar cum facem să ne asigurăm un viitor cu prosperitate economică?
Într-o discuție anterioară din seria „Dincolo de priză”, realizată împreună cu Florin Negruțiu, cu sprijinul PPC România, Lucian Mircescu spune o frază de la care poate porni orice strategie publică: „Ca țară, ar trebui să fim interesați să producem energie electrică, să o ducem la un preț cât mai jos și în felul ăsta să ne impulsionăm economia.” Cu alte cuvinte, miza este să avem energie suficientă, la prețuri suportabile pentru populație și competitive pentru industrie. Fără această condiție, prosperitatea rămâne un exercițiu de retorică, în care ne repetăm cuvinte mari, despre „hub-uri energetice regionale”, sintagme care sună bine la conferințe și în comunicate. Vara anului 2026 a testat limitele în sistem: seceta a scăzut nivelul apei și deci producția din hidroenergie, cotele foarte joase ale Dunării a determinat oprirea grupurilor de la Centrala Nucleară de la Cernavodă.
Ce am făcut bine?
România nu pornește de la zero, ba chiar are câteva avantaje reale. Deținem un mix de producție divers, ceea ce nu este puțin lucru într-o Europă care a descoperit brutal, după invazia Rusiei în Ucraina, cât de scumpă poate deveni dependența de o singură sursă. Avem hidro, nuclear, gaz, eolian, fotovoltaic, avem încă puțin cărbune și avem o creștere rapidă a numărului de prosumatori. Nu am construit sistemul perfect, dar avem o fundație peste care se pot adăuga cărămizile.
Lucian Mircescu enunță simplu această idee: „N-avem hub, avem mix.” O formulare care taie puțin din inflația de ambiții declarative și ne pune în față realitatea. Mixul este bun, dar nu este suficient. Dacă ai toate ingredientele în bucătărie, nu înseamnă automat că ai și mâncarea pe masă. Îți mai trebuie rețetă, sincronizare, temperatură potrivită și cineva care să nu uite tigaia pe foc.
Un alt lucru bun este apetitul românilor pentru tehnologie și dorința de a fi independenți. Boom-ul prosumatorilor arată că oamenii nu au așteptat doar strategii naționale, masterplanuri și promisiuni. Mulți au investit din banii lor în panouri fotovoltaice, invertoare și baterii.
România mai are un avantaj care ar putea schimba discuția despre următorul deceniu: gazul din Marea Neagră. Proiectul Neptun Deep este privit, pe bună dreptate, ca un element important de securitate energetică. Dar aici apare întrebarea decisivă: ce facem cu aceste molecule? Le trimitem rapid în conducte și apoi în apartamente, ca să încălzim apă pentru ceai, sau le folosim acolo unde produc valoare adăugată mare?
Lucian Mircescu propune o distincție esențială: „Una e să-l arzi ca să gătești ceva și una e ca să-l arzi pentru o industrie chimică, pentru fertilizatori.” România are agricultură, are deficit de capacități domestice pentru îngrășăminte și are nevoie de industrii care produc valoare, nu doar de consum confortabil. Gazul poate fi combustibil de tranziție. Dar poate fi și materie primă pentru o economie mai sofisticată. Oportunitatea privind îngrășămintele pentru agricultură este evidentă- Rusia, Ucraina și țările din Golf- cei mai mari producători la nivel mondial, se lovesc de provocări importante, din cauza conflictelor militare i afectării instalațiilor.
„De-aia sunt puțin critic față de noțiunea asta de hub energetic. Pentru că hub-ul energetic în sine presupune că ești, hai să zic, în versiunea lui de bază ești pur și simplu o țară de tranzit. Adică trece niște energie prin niște fire, prin niște conducte. Pui o taxă pe drum, nu e mare scofală. Mai degrabă dacă ai un preț redus la energie, ei atunci poți să stimulezi apariția unor industrii care să fie interesate de prețul ăla scăzut. Aia e ceea ce aduce prosperitate individuală. Ba chiar mai ales când creează niște ecosisteme industriale cu totul altceva versus doar a fi un simplu punct de tranzit”, spune Lucian Mircescu.
Ce am făcut greșit
România a greșit, în primul rând, prin exces de mitologie. Ne-a plăcut prea mult să ne descriem ca viitor hub energetic regional fără să stabilim foarte clar ce înseamnă asta. Dacă hub înseamnă să producem mai mult și să vindem ieftin în regiune, atunci poate că ambiția este mai mică decât pare. Pentru că, așa cum spune Mircescu, atunci când ai surplus și îl vinzi pe nimic, este „ca și cum ai exporta materie primă brută”.
O economie matură nu se mulțumește să exporte materia primă. O folosește pentru a produce lucruri mai complexe. Dacă ai energie la preț bun, poți atrage centre de date, poți susține industria auto și revigora industrii mari consumatoare care au sens economic. Dacă doar exporți, încasezi o valoare mai mică și trimiți în altă parte oportunitatea de a crea locuri de muncă, know-how și profit fiscal.
A doua greșeală a fost lipsa unei strategii reale, nu doar declarative. În ultimele două decenii am vorbit mult despre mix energetic, independență, securitate, hub regional, tranziție. Însă am întârziat investiții în rețele, am lăsat termoficarea să se degradeze în multe orașe, am tratat digitalizarea ca pe o anexă și nu ca pe o coloană vertebrală a sistemului și am alergat după soluții de moment, amânând reforme care păreau prea tehnice.
A altă greșeală a fost modul în care am intervenit în piață în timpul crizei prețurilor. Plafonarea temporară nu a reprezentat, în sine, o idee eronată, fiind aplicată și în alte state ale Europei. În 2021 și 2022, prețurile explodaseră, iar statul avea obligația să evite un șoc social și economic. Problema a fost durata, calibrul și țintirea, ce ar fi trebuit să fie mai precisă. În plus, schema a împins o parte din costuri în viitor. Furnizorii au fost puși să prefinanțeze diferența dintre prețul real și cel plafonat, urmând ca statul să deconteze ulterior. Numai că aceste întârzieri au însemnat lichidități blocate, credite, dobânzi și investiții amânate. Iar ceea ce pare gratis într-o factură ajunge, mai târziu, să apară în altă factură, în alt buget sau în altă pierdere. În definitiv, întreaga economie a țării este afectată de maniera în care s-a derulat schema de plafonare, spun experții.
De ce au crescut prețurile
Energia și combustibilul tot mai scumpi nu au apărut dintr-o singură cauză. Creșterile sunt rezultatul unei suprapuneri de crize, decizii și vulnerabilități. Prima piesă importantă a fost gazul natural. În Europa, gazul are un rol semnificativ în formarea prețului la electricitate, pentru că centralele pe gaz intră adesea în mecanismul de preț al pieței. Când gazul se scumpește, se scumpește și electricitatea.
Lucian Mircescu explică această legătură fără să o complice inutil: gazul natural este folosit direct în gospodării și industrie, dar este ars și în termocentrale pentru producerea de electricitate. Când prețul gazului a crescut puternic după criza COVID și apoi după invazia Rusiei în Ucraina, prețul electricității a urcat în România și în Europa.
Apoi au venit șocurile geopolitice. Războiul din Ucraina a rupt relații comerciale și a arătat cât de vulnerabilă este Europa atunci când energia este folosită ca armă. Conflictul din zona Strâmtorii Ormuz a adus un alt tip de neliniște, pentru că orice perturbare majoră a rutelor de petrol și gaze se transmite repede în prețuri, în așteptări și în deciziile industriei. În același timp, natura ne-a arătat că mixul energetic nu este o poliță de asigurare indiferent de situație. Hidroenergia depinde de apă, nuclearul depinde, în cazul Cernavodă, de Dunăre pentru răcire. Seceta poate scoate capacități în afara sistemului, poate crește importurile și poate transforma intervalele de seară în teste de stres puternic pentru rețele.
Mai există o problemă despre care am vorbit în seria „Dincolo de priză”: România produce ieftin în anumite ore și importă scump în altele. La prânz, când fotovoltaicele produc mult, sistemul poate ajunge în exces. Seara, când oamenii se întorc acasă, consumul crește, soarele dispare, iar România ajunge să cumpere electricitate la prețuri mult mai mari. Nu este suficient să produci. Contează când produci, unde produci, unde consumi și dacă poți muta energia dintr-o oră în alta.
Aici intră bateriile, stocarea mare, contoarele inteligente, tarifele dinamice și digitalizarea. Fără toate acestea, sistemul energetic național seamănă cu un oraș în care toate semafoarele funcționează după numărul de mașini de acum 40 de ani, deși traficul s-a schimbat complet.
Prețul energiei este politică industrială. De unde poate veni mult râvnita prosperitate?
Când o companie decide unde produce un automobil, o baterie, un server, un îngrășământ sau oțel, se uită la salarii, infrastructura de transport, regimul fiscal și costul energiei. De aceea, discuția despre energie nu se poate mărgini doar la una despre facturi, ci trebuie extinsă la creșterea numărului de locuri de muncă, exporturi, investiții, salarii și PIB.
Semnalele venite din industria auto trebuie citite în această cheie. Noul model Dacia Striker este produs în Turcia, iar în spațiul public au fost invocate, printre altele, costurile ridicate cu energia, întârzierile de infrastructură și instabilitatea fiscală ca factori care afectează competitivitatea României. Nu le poți cere companiilor să producă local doar din patriotism economic. Ele produc acolo unde costurile, infrastructura și riscurile le permit să rămână competitive.
Energia ieftină și sigură nu este, deci, un cadou pentru industrie, ci în multe state deja ea reprezintă o condiție pentru ca aceasta să existe.
Noua industrie trebuie să consume inteligent pentru a produce scump, sofisticat și exportabil.
Ce facem cu gazul
Neptun Deep poate fi una dintre cele mai importante oportunități economice ale României din următorii ani. Dar aceasta nu stă neapărat în cantitate, ci în modul în care este utilizată resursa. Tocmai pentru că este o resursă finită, trebuie cheltuit cu cap.
Mircescu spune că ar trebui să fim raționali atunci când decidem cât mai extindem rețelele de gaze. În anumite zone, unde infrastructura există deja și unde densitatea justifică utilizarea, gazul poate rămâne o soluție de tranziție. Dar să construim astăzi conducte noi în localități care peste douăzeci sau treizeci de ani ar putea rămâne cu active greu de amortizat înseamnă să punem bani publici și privați într-un drum care s-ar putea înfunda.
Termenul tehnic este stranded assets, adică active blocate. Tradus pe înțelesul tuturor, înseamnă infrastructură scumpă pe care o construiești astăzi, dar pe care nu o mai poți folosi economic mâine, dar cineva va plăti mentenanța, amortizarea și costul deciziei.
În paralel, România trebuie să se uite serios la pompele de căldură, modernizarea termoficării și centralelor de cartier, la soluții electrice acolo unde rețeaua permite, la panouri și baterii în gospodării. Nu există o singură priză la care să conectezi viitorul.
Ce înseamnă inovația în energie
În energie, inovația înseamnă să știi ce se întâmplă în sistem aproape în timp real. Contoarele inteligente, care transmit date la intervale scurte, sunt parte a acestui ansamblu bazat pe administrare inteligentă: algoritmi care anticipează avarii, baterii care stochează producția de la prânz pentru consumul de seară, tarife dinamice care îi încurajează pe consumatori să folosească electricitatea este în exces. Mașinile electrice pot deveni, într-o etapă viitoare, mici rezervoare distribuite pentru rețea.
În vechiul sistem, consumatorul era finalul lanțului. Centrala producea, rețeaua transporta, furnizorul factura, omul plătea. În noul sistem, consumatorul poate produce, stoca, muta consumul și poate chiar vinde, participând la echilibrare. Gospodăriile pot deveni adevărate noduri, mașinile baterii pe roți, contorul un senzor.
Dar inovația cere reguli. Prosumatorii au adus beneficii evidente, dar au adus și presiuni asupra rețelei. Bateriile pot rezolva o parte din problemă, iar contoarele inteligente pot da vizibilitate. România are nevoie de investiții în producție, dar și de investiții în rețele.
Tranziția de la mituri la strategie. Să nu pariem pe o singură priză
România se găsește astăzi într-o poziție vulnerabilă. Aceeași vulnerabilitate îi deschide însă un spațiu de manevră. Avem un mix divers, avem un val de prosumatori, avem Neptun Deep în față și programe europene de finanțare pe masă. Ce ne lipsește nu sunt resursele, ci decizia de a trece de la vorbe la fapte - de la „hub energetic regional”, o sintagmă pe care nici măcar nu o înțelegem bine, la lucruri concrete: centre de date, industrie cu valoare adăugată, rețele digitalizate, stocare la scară largă.
Alegerea de fond e simplu de formulat și greu de făcut: rămânem un negustor de materie primă ieftină sau devenim un jucător tehnologic relevant? Mircescu propune o variantă echilibrată:- „te uiți la situația în care te afli”, spune el, și același principiu se aplică la scara țării. Viitorul nu aparține unei singure surse și nici unei singure rețete. Aparține celor care știu să combine, să scaleze și să treacă, la timp, de pe o priză pe alta.
Altfel spus, nu ar trebui să ne mai întrebăm doar dacă România are energie. Ar trebui să ne întrebăm ce fel de economie poate construi România cu energia pe care o are.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.