Trebuia să vină provincia și provincialii, precum Ilie Bolojan și Tanczos Barna, să asaneze mlaștinile corupției dâmbovițene

Foto: Profimedia

Sunt peste o sută de ani de când România se află într-un „nou regim de istoricitate”, mai exact, în modul în care prezentul se raportează la cel mai reprezentativ moment al trecutului pe care-l percepe. Există așadar, o legătură directă între prezent și anul 1918, legătură în care ni se relevă o experiență a timpului împlinit, convergent, identitar, de proximitate morală și de legitimare pentru toți românii. 

​Evenimentul din 1918 nu a propulsat, totuși, în mod real și pragmatic capitala București, cât mai ales acest oraș s-a înscris în imaginarul colectiv ca o metaforă lansată de ardeleanul Ioan Slavici, și anume că „soarele pentru toți românii de la București răsare”. Era în fond o proiecție plină de idealitate, de speranțe salvatoare și soteriologice a lumii ardelene în momente de cumpănă și de deznădejde, de luptă pentru păstrarea identității naționale în teritoriile de dincolo de Carpați. 

Această speranță, a remarcat Ioan Slavici într-o scrisoare către Nicolae Iorga din 1907, a fost înșelată „datorită faptelor petrecute în România astă primăvară”, când scriitorul ardelean s-a înstrăinat de România. Era vorba despre reprimarea răscoalei țărănești de la 1907. Această metaforă a devenit un leimotiv reprodus transgenerațional în cadrul acelui „nou regim de istoricitate”. Soarele, însă, a răsărit și luminat și dinspre celelalte capitale ale românismului, Alba Iulia, Chișinău, Cernăuți și Iași, capitale reale și eficiente ale unității statale românești. A fost vorba de o încordare și de un efort insurecțional exemplar ale acestor orașe pentru unitatea statală românească. A fost vorba, în cele din urmă, de o substituire speculativă a acestor orașe de către heliocentrismul Bucureștiului.

​Odată cu trecerea timpului, de la entuziasmul întemeietor, 1918, când „totul părea că trebuia început și construit”, până la imaginea și realitatea de azi a Bucureștiului există un decalaj enorm și insurmontabil. De la epicentrul radiant și solar al tuturor românilor, Bucureștiul a devenit epicentrul tuturor corupților, profitorilor, șmenarilor și învârtiților care au spoliat și au decavat bugetul țării la limita dezastrului. 

Ultramontanismul abuziv al Bucureștiului a erodat și spiritul unității statale. După Marea Unire, Bucureștiul a colonizat provinciile românești cu o pletoră administrativă, pe alocuri sau în mare parte venală: funcționari administrativi, armată, oameni politici, pentru ca în perioada comunistă această colonizare să fie extinsă și definitivă în vederea consolidării fidelității față de partid și conducătorul iubit. Această pletoră comunistă era formată din activiști de partid, securiști, milițieni, armată, aprozariști și șefi de unități comerciale și alimentație publică etc. Totodată, s-au extins în provinciile unite tentaculele politicianismului de tip liberal și brătienist, partid de familiali și de influențe plutocratice. După 1918, partidul brătienist a cumpărat conștiința multor lideri ardeleni din PNR, cumpărare care s-a realizat prin șmechereala de împrumuturi nerambursabile acordate acestor fruntași politici de către Banca Românească, bancă liberală. Adevărul este că și unii ardeleni au pus botul și au profitat de toate malefacțiunile dâmbovițene ale liberalilor.

​Iuliu Maniu, în Memoriul adresat regelui Carol II, în 1938, afirma că „sistemul centralist de guvernare al țării a fost lipsit de principiul elementar de înțelepciune politică” și „a călcat în picioare provincia ce nu fusese totuși cucerită și se unise printr-un act de liber entuziasm consimțământ”. Toate aceste măsuri autoritariste și centralizatoare au generat „metodele de exploatare fără scrupul, o goană neastâmpărată după îmbogățire, întovărășită de imoralitate și corupțiune sfidătoare”. 

Tocmai de aceea, guvernul Iuliu Maniu a promulgat la 3 august 1929 legea pentru organizarea administrativă a țării, teritoriul României fiind împărțit în șapte directorate ministeriale, lege care reînnoia „ideea regiunilor istorice”. Ulterior, comunismul a agravat toate mânărelile dâmbovițene sub ideologia „statului centralizat unitar și independent”, Bucureștiul, de astă dată, s-a învechit în rele, remarcându-se prin iuțeala de mâini și nebăgarea de seamă în fața provinciei. Există astăzi o rețea coruptă de tip mafiot simptomatică pentru fauna de afaceriști venali, exemplu concludent fiind închirierea clădirii Eximbank de la RAPPS prin intermediul unei firme condusă de Monica Dăscălița Peterson, împreună cu soțul australian, Peter Peterson. Tot astfel, am asistat la o adevărată revoluție feminino-funcționărească cu ocazia reducerii posturilor din schema de personal a Senatului României, când o blondă pesedistă a fost cea mai vocală, mustind de incompetență, dar și de o protecție misterioasă, care a devenit purtătoarea exponențială a tuturor tăietorilor de frunze la câini din Bucureștiul răului și al tuturor ereziilor balcano-levantine. Îmi vine în minte celebra formulare a lui Ionel Teodoreanu prin care compara Iașiul, capitala Moldovei aristocratice și cavalerești, cu Bucureștiul plin de frivolități și inconsistență: „Bucureștiul are străluciri, Iașiul are lumini”.

​În Bucureștiul de azi, administrația centrală este supradimensionată de o serie de autorități, agenții, regii, inspectorate, direcții unde sunt angajați o serie de oameni care habar nu au ce fac și cu ce se ocupă. Corupția rezidă din structurile ierarhice, din găști din cadrul administrației centrale, total bugetivore. Ierarhiile și funcțiunile sunt structurate de familiali, familii, nepotisme politice și de genealogii, de agregări dinspre partide politice, foarte flexibile și adaptabile ca lichidele care iau forma vasului în care sunt turnate. Funcțiunile sunt adaptate după principiul medieval al vasalității în care șeful se află întotdeauna în centrul atenției și a adulației nesmințite a subalternilor. Îmi aduc aminte de o întâmplare relatată de istoria orală nescrisă a penitenciarelor comuniste, o relatare plină de ridicol, dar semnificativă pentru fenomenologia liderului dâmbovițean. 

Astfel, se spune că Dumitru Alimănișteanu, lider liberal deținut politic, dimineața după ce se bărbierea era adulat de caracuda liberală, colegi de închisoare care-l gratulau închinându-i-se până în pământ cu urarea „Să vă fie de bine, cucoane!” (sic). Atât de indigeste și uluitoare erau vasalitățile „aici la porțile Orientului”. Azi există „grupări elitare” corupte și restrânse prin malefacțiuni, grupări politico-partinice, apoi grupări de ordin tribal, de grupări etnico-culturale extrase din lumea romilor și a clanurilor, grupări din lumea machidonilor și grupări religioase ale sectelor sau cultelor neoprotestante care își valorifică în mod eficient și exclusiv bazinele electorale ale aderenților pentru a deține poziții publice și de putere. Toate acestea au efect pe termen scurt și mediu de eroziune a proceselor electorale democratice.

​În concluzie, trebuia să vină provincia și provincialii, precum Ilie Bolojan și Tanczos Barna, să asaneze mlaștinile corupției dâmbovițene, dar cu costuri politice personale inimaginabil de mari.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp