Era o chestiune de zile sau săptămâni până când promisiunile din programul de guvernare al PSD, ce prevedea cheltuieli mari și taxe mici, să își devăluie caracterul profund nerealist. Nu trebuie să fii economist ca să înțelegi că, dacă tai nesăbuit taxele, nu ai cum să îți finanțezi creșterea cheltuielilor.
Gogoașa electorală s-a spart la mai puțin de câteva zile de la instalarea noului guvern, care, în paralel cu creșterea pensiilor și salariilor pentru anumite categorii de bugetari, a anunțat și eliminarea plafonului la contribuțiile de sănătate și asigurări sociale pentru salariile mai mari de echivalentul a cinci salarii medii brute.
De la bun început, se cuvine să facem o precizare – nu se pune problema ca cei cu salarii mari să plătească procentual mai mult decât cei cu salarii mai modeste. Nu suntem nici pe departe în fața unei măsuri de impozitare progresivă. Pur și simplu, cei cu salarii lunare mai mari de 10.000 lei net vor trebui să platească contribuții pentru asigurări sociale (CASS) și asigurări de sănătate (CAS) pentru toata suma încasată, nu doar pentru o parte din ea ca până acum, adică echivalentul a cinci salarii medii brute. E un soi de cotă unică aplicată contribuțiilor sociale și de sănătate – toată lumea plătește la fel. În fapt, ceea ce se realizează prin eliminarea plafonului este trecerea de la o impozitare regresivă la o impozitare egală, unică, pentru toti angajații.
Cum se justifică, totuși măsura?
Un argument de principiu – mai multă justiție socială
Principiul echității și cel al solidarității sociale, pe care sunt construite societățile moderne occidentale ne spun că toți plătesc egal, indiferent de cât de mult beneficiază. Argumentul că ar trebui să plafonăm cuantumul contribuției de sănătate pentru că cei ce plătesc mai mult nu beneficiază mai mult e inadecvat când vorbim de sistemele publice de sănătate; e un argument care își are locul în cazul sistemului privat de asigurări, unde primești cât plătești. În sistemele publice, plătești indiferent dacă primești ceva și indiferent cât primești, pentru că fundamentul acestor sisteme e solidaritatea.
De exemplu, un tânăr de de 20 de ani care e sănătos tun nu beneficiază defel de pe urma sistemului de sănătate, pentru că nu are nevoie –, dar asta nu e un motiv pentru a-i anula sau scădea contribuția. Solidaritatea socială înseamnă că plătesc toți și beneficiază doar cei care au nevoie - ne place sau nu, ăsta e fundamentul pe care sunt construite societățile și statul modern. O societate în care fiecare plătește numai și numai pentru sine încă nu s-a inventat – iar dacă s-ar inventa, consecința ei ultimă ar fi că ar trebui privatizat totul, de la justiție, apărare, până la educație, astfel încât ar trebui să ne asfaltăm fiecare porțiunea de drum din fața casei, să umblăm cu gardianul nostru privat după noi sau cu un AK47 pe umăr.
Există state unde sănătatea a fost privatizată, dar foarte rar privatizarea s-a dovedt a fi un succes – sistemul de sănătate american, în totalitate privat, are cele mai mari costuri dintre toate statele avansate (6.102 $ per persoană), dar şi un reputația de a fi deficitar, ineficient și cu performanțe slabe. Acolo unde sănătatea e tratată ca un bun public universal, costurile se reduc la jumătate sau mai mult (3.160$ Franţa şi 2.508$ Marea Britanie), accesul la serviciile medicale este mult mai extins, iar speranţa de viaţă e mai mare.
E foarte adevărat că la noi, în România, indiferent cât plătești, beneficiezi de prea puține servicii publice și asta face ca motivația de a plăti taxe să fie una redusă. Lipsa de performanță a sistemelor de sănătate și educație întărește percepția că banii din taxe merg într-o gaură neagră sau în buzunarele private ale clientelei poltice. Dar să nu uităm că proasta administrare și corupția sunt doar o parte a problemei, alături de subfinanțare – serviciile noastre publice, de la sănătate la educație sunt printre cele mai prost finanțate din UE. România cheltuiește cel mai puțin pe sănătate din Europa, iar din punct de vedere al cotelor de contribuție la asigurări de sănătate, România - cu 10,5% - se situează printre țările cu cele mai reduse niveluri de impozitare din Europa. Calitatea serviciilor de sănătate din Franța vine la pachet cu un cost – contribuții mari, cheltuieli mari; mai plastic spus, nu poți face supă franțuzească de ceapă doar cu o ceapă degerată.
Noi suntem prinși într-un cer vicios, în care plătim puțin, cheltuim puțin, primim puțin și, în consecință, suntem descurajați să plătim mai mult. Dar cercurile vicioase trebuie sparte, nu mângâiate.
Un argument practic – mai multă eficiență
O credință intens vehiculată în spațiul public autohton ne spune că trebuie să stimulăm bogăția și salariile mari, pentru că ele vor produce prosperitate pentru toți. Bogăția celor puțini se va revărsa și se va transforma în bogăție pentru cei mulți. Cu alte cuvinte, e permis sa crești inegalitatea, să tai taxele celor cu venituri foarte mari, pentru ca astfel va fi stimulată creșterea economică și va fi redusă sărăcia.
Totuși, aproape nicăieri în lume evidențele nu par să susțină această credință. De exemplu, scăderea taxării bogaților în Statele Unite de la 91% în 1963 la 35% în 2003 nu s-a tradus în creșteri fabuloase ale PIB-ului. În urma a numeroase cercetări empirice, chiar Banca Mondială sau FMI au renunțat la a mai susține ideea ca prosperitatea bogaților se transformă în prosperitate generală – într-un studiu recent, FMI susține că, de fapt, creșterea veniturilor celor mai bogați 20% din populație duce, pe termen mediu, la scăderea creșterii economice, în timp ce creșterea veniturilor celor mai săraci 20% e asociată cu creșteri ale PIB-ului.
Și cercetările Băncii Mondiale conchid că inegalitatea crescută e un obstacol în reducerea sărăciei și demonstrează cum într-o ţară cu o rată a sărăciei de 40% şi cu o creştere economică anuală de 2% per capita, dar cu un nivel al inegalităţilor scăzut, sărăcia poate fi combătută în 10,5 ani; acelaşi proces va dura 57 de ani într-o ţară cu un nivel mai înalt de inegalitate.
Și în România, la o primă vedere, teoria inegalității care adâncește sărăcia pare să se confirme: conform datelor Eurostat, în 2009, imediat după înstalarea crizei, coeficientul Gini, care măsoară inegalitatea, era de 34,5, iar procentul oamenilor ce trăiau sub pragul de sărăcie era de 22%. În 2015 inegalitatea ajunsese la 37,4%, cu 3 puncte procentuale în sus; dar și sărăcia crescuse, ponderea populației care trăia sub pragul de sărăcie fiind de 25,4% - cu 3 puncte procentuale mai mare decât în 2009.
Concluzia e destul de limpede – cu cât vom persista mai mult în actuala paradigmă, în care ne imaginăm că inegalitatea e benefică și avuția celor 0,1% se va transforma în prosperitate generalizată, cu atât vom înlătura mai greu blestemul sărăciei. Cine deplânge sărăcia din România trebuie să își asume ca instrument principal de combatere a acesteia reducerea inegalităților, cu tot ce înseamnă asta: impozite pe averi, eliminarea plafoanelor la contribuții, impozitarea crescută a marilor profituri. Or, în momentul de față România, alături de Bulgaria și Lituania, are cel mai mare grad de inegalitate din UE – poate nu întâmplător, aceste țări sunt și cele mai sărace.
Un argument utilitarist – maximizare a beneficiilor
Un principiul fundamental după care se evaluează o politică publică e raportul cost- beneficiu – beneficiile măsurii trebuie să depășească costurile. Cum măsurăm beneficiile și costurile în cazul eliminării plafonului? Foarte simplu – uitându-ne la cine și cât pierde și cine și cine și cât câștigă.
Conform declarațiilor premierului Grindeanu, veniturile rezultate vor acoperi majorările salariale pentru artişti, creşterea pensiei minime şi dublarea burselor studenţilor. Nu știu numărul studenților bursieri sau al artiștilor, dar să ne uităm la pensionari – în 2016, aveam 5.081.685 de pensionari, dintre care aproape o cincime - 900.000 de persoane - aveau pensii mai mici de 421 lei, adică sub valoarea coșului de consum lunar. Acestora li se adaugă alți 1.832.657 de vârstnici cu pensii mai mici de 611 lei, respectiv sub valoarea coșului minim de subzistență. Deci, dintr-o lovitură, putem estima că aproape 3 milioane de pensionari vor beneficia de pe urma măsurii, prin creșterea punctului de pensie și a pensiei minime.
Cine va pierde? Conform datelor de la Inspecția Muncii, avem un număr de 33.900 salariați, reprezentând 0,7% din totalul contractelor de muncă, cu salarii mai mari de 10.000 lei net. Conform calculelor făcute de Ziarul Financiar, un angajat cu un salariu de 20.000 de lei net lunar va pierde, după eliminarea plafonului 1.184 RON pe lună, adică aproape 6% din venit. Conform anunțului Guvernului, pensia minimă va crește la 520 de lei, iar punctul de pensie va crește cu 9%. Acum, putem să ne întrebăm ce are o utilitate mai mare: o sută și ceva de lei pentru un bătrân care are o pensie sub valoarea coșului de subzistență sau 200 si ceva de euro pentru cineva care câștigă 4.500 euro? Logica bunului simț, dar și cea economică, îmi spune că utilitatea unui leu e mult mai mare pentru un sărac decât pentru un bogat. Cei 100 de lei în plus la pensie s-ar putea să facă diferența dintre o hrană mizerabilă și o hrană ceva mai puțin proastă, dintre a nu-ți putea cumpăra un medicament și a-ți permite acel medicament, iar pentru salariatul de top să însemne o mașină mai bună, o vacanță mai scumpă sau un restaurant mai select. Idem, utilitatea macro-economică a unui leu dat săracului e mai mare decât a aceluiași leu lăsat bogatului – leul săracului va merge cu siguranță în economie, în consum sau servicii, pe când leul bogatului e foarte probabil să rămână depozitat în bancă sau, de ce nu, chiar să iasă din țară.
Un pas (insuficient) înainte
Neanunțată, dar predictibilă, măsura luată de Guvernul Grindeanu vine să repare o nedreptate care făcea ca bogații să plătească mai puțin decât săracii. Din păcate, măsura e incompletă și pe termen mediu o parte din benefiiciile ei vor fi anulate prin menținerea plafonului de 5 salarii medii brute taxabile pentru veniturile realizate de persoanele fizice ce desfășoară activități independente sau pentru persoanele fizice ce realizează venituri din drepturi de proprietate intelectuală. Pe de o parte, e posibil ca o parte din contractele de muncă cu salarii foarte mari să fie transformate în contracte de drepturi de autor; pe de altă parte, e vorba de principiul echității, care nu justifică tratamentul fiscal diferențiat între salariați și cei care realizează venituri independente sau din drepturi de autor.
Cu toate acestea, incompletă și insuficientă cum e, măsura e un pas înainte, pentru motivele descrise anterior.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Bravo tovarasa. Dar cu ce drept iei din buzunarul unuia ca sa bagi in buzunarul altuia? Daca vecinul are 100 de gaini si dvs doar zece, inseamna ca va datoreaza 40 de gaini in numele reducerii inegalitatii?
As propune un plan alternativ de reducere a inegalitatilor: munca, educatia, si antreprenoriatul. Fiecare cat il duce mintea si ambitia. Treaba statului e cu infrastructura, cu apararea, cu politica, nu cu redistributia veniturilor. Bunastarea nu e un drept cuvenit tuturor, ci se obtine individual prin sudoarea fruntii.
Asta e societatea normală. Principiul de bază al solidarităţii. Nu îţi place? Du-te în junglă. Şi ce e cu obraznicia să îi spui Victoriei tovarăşă? De-alde tine nu au tovarăşi decît autişti.
Insa aici este vorba despre o contributie la un fond specific, din care se finanteaza servicii si beneficii specifice: de sanatate si pensii. Atata vreme cat aceste beneficii sunt la randul lor plafonate (cum bine spunea Stefania), e absolut logic ca si contributiile sa fie plafonate.
Cei care au peste 10000 lei net salariu sunt, in general, oameni care au studiat ani de zile (in cazul meu, de exemplu, 20 de ani) si au muncit ani la rand 10-12 ore pe zi, asa cum fac si in continuare. Nu sunt "bogati", poate nici macar o copie palida a clasei mijlocii din societatile occidentale. Discursul acesta nu face decat sa ucida competitivitatea si sa creeze un stat de asistati social. Si inca ceva: colectarea taxelor in cazul celor aproape 34000 de salariati in discutie e 100%. Avand in vedere ca exista posibilitati de arbitraj (de ex. trecerea de la contract de munca la functionarea pe baza unei microintreprideri, de ex.), cine-i va impiedica pe multi din acesti oameni sa treaca la optimizare fiscala? Iar urmarea e lesne de intrzarit: nu se vor mai colecta 1.4 miliarde lei de la ei ci... mult mai putin. Perdanta va fi intrega societate, iar aici nu ma refer la impactul financiar, ci la o deteriorare si mai mare a increderii, la o crestere a urii celor "saraci" impotriva "bogatilor" salariati. Un fel de mineriada morala.
O alta consecinta este descurajarea si apatia la nivelul tinerilor, incurajarea abandonului scolar si creearea iluziei ca "statul are grija de tine". Rezultatul nu va fi nicidecum cresterea pib-ului si a bogatiei tarii, ci a numarului de cetateni saraci si, mai ales, necalificati, care vor munci in regim de semi-sclavie in Italia si Spania.
Solutiile de stanga sunt un catec de sirena care se va stinge usor-usor in momentul in care categoriile care pot sustine sistemul se vor subtia.
Singura sansa de a scapa de saracie este educatia. Orice copil sarac trebuie sa constientizeze acest fapt, chiar impotriva vointei parintilor ignoranti. Iar educatia va crea o masa critica de oameni capabili sa schimbe mentalitatea unei tari profund bolnave din punct de vedere moral, in care, printre altele, daca ai reusit profesional meriti sa fii demonizat si sa fii condus de persoane condamnate penal (sau pe cale de a fi), alese prin votul a circa 20% din cetatenii cu drept de vot. Parerea mea.
Si eu lucrez in IT de 10 ani, hai sa fim seriosi ... noi oricum suntem favorizati fiscal.
Aș prefera o abordare sistematică, pornind de la o strategie de aliniere a României la standarde pe care azi le admirăm. Asta ar garanta prioritizarea termenului lung.
Aș aprecia un răspuns. Mulțumesc.