sursa foto: arhiva personala
Văd pe Facebook un nou trend - 2016 vs 2026. Nu știu cât de corect este, că 2026 abia a început, dar să zicem. Din instinct, m-am dus cu gândul la al meu 2016. Dar de ce apar trendurile astea? Silly question, știu. Ca să îmi rup eu acum din timpul meu, ca și cum nu aveam altceva de făcut, și să scriu despre al meu 2016. Cu teama superstițioasă că 2026 nu îi va semăna.
Se spune că, atunci când ne macină o problemă care ne fură timpul și energia, ca să ne liniștim, trebuie să ne punem întrebarea: situația asta cât va conta peste 5 ani? Mă va afecta și peste 5 ani? Și așa ne calmăm mintea, care în situații de stres o ia pe arătură, și conștientizăm că nu merită să ne supunem la tot stresul, noi singuri.
În ianuarie 2016, eram într-un grup de meditație cu niște doamne super. De yoga nu aveam timp, așa că am ales numai meditația. Nu, nu am cunoscut-o pe dna. C. Georgescu, nu face parte din cercul meu de prieteni, în cazul în care găsește cineva să mă șicaneze. O dată pe săptămână, meditam și povesteam cum suntem, cum ne merge, și ne susțineam reciproc. Nu prea aveam vise, pot să spun. Dar aveam susținere și pot spune cu drag că mă văd și acum cu unele din ele. Aveam un business deschis în 2015, care îmi ocupa timpul 24/7 pentru că voiam să îl cresc. (Ei, uite, că aveam un vis)
Am povestit totul la superlativ, îmi aduc aminte bine tot ce am relatat. Eram după vacanța de Crăciun, cu mama și tata, business-ul creștea mulțumitor și alte detalii.
Au trecut câteva luni, băiatul, ca în fiecare an, s-a înscris la olimpiada de matematică pe țară (Cipru), în limba engleză, Cangurul, unde a luat argint la categoria lui de vârstă, și am fost invitați la premiere, care se ținea la o universitate în Nicosia în iunie. A venit iunie, am ajuns la Universitate, băiatul era cu ceilalți participanți; eu, având timp mort până la începerea festivității, m-am gândit: pe cine să sun? Pe mama sau pe Irma? Irma e o prietenă dragă care locuia în Nicosia pe atunci. Îi spusesem că trecem pe la ea, dar traficul aglomerat ne-a dat planul peste cap, așa că am simțit nevoia să mă scuz că nu ajungem. Și am sunat-o pe Irma. A început festivitatea. Lume multă, fericire, aplauze, tot tacâmul. A fost de așteptat până la ultima clasă de liceu, dar gălăgia era prea mare ca să mă pot înțelege cu mama la telefon, deși voiam să mă laud unde suntem și de ce. Așa că am zis că o sun când ieșim pe autostradă.
S-a terminat festivitatea, mi-am pupat premiantul și am hotărât să plecăm repede, că traficul iar se blochează. Până să ieșim pe autostradă, sună telefonul. Era Viorel, fratele meu. I-am spus copilului să răspundă, eu fiind concentrată pe trafic. A răspuns, a spus că nu pot să vorbesc, la care el a țipat să îl sun urgent și a închis. Chiar nu puteam să vorbesc, dar ceva m-a făcut să virez la stânga și am oprit să o sun pe mama. Pe mama, nu pe el. A răspuns greu mama și, printre lacrimi, mi-a spus că tata a murit. Nu-mi aduc aminte nimic altceva după acea convorbire cu mama. Dar, de câte ori îmi vine în minte ziua când a murit tata, am un sentiment de recunoștință și îi mulțumesc în gând, de fiecare dată, că ne-a lăsat să ne bucurăm de festivitate. Că nu am fost deranjați în timpul festivității, a fost “un gest” de iubire necondiționată din partea lui, pentru amândoi.
Ei bine, așa cum arată studiile despre mintea umană, amintirea mea despre 2016 nu e evenimentul fericit de locul ll la olimpiada de matematică și festivitatea de inmanare a medaliei, ci evenimentul nefericit, decesul tatălui meu.
2016 a rămas un an de referință pentru mine, ca anul în care a murit tata și am descoperit că mama avea Alzheimer. Eveniment care m-a făcut să-mi fie frică, de-a lungul anilor, să mă laud că îmi merge foarte bine. Frică că binele se poate transforma în coșmar, peste noapte.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.