Tudor Giurgiu: „Trăim într-o complicitate atât de perversă cu minciuna și cu mistificarea, încât devine greu de suportat”

În decembrie 1989 la Sibiu a avut loc un adevărat război între Armată și cadre al Ministerului de Interne, adică securiști și milițieni. Pe fondul tensiunilor acelor zile în care pe străzi erau manifestanți, Revoluția era în plină desfășusare și teroriștii trăgeau (deși nici până azi nu știm cine au fost acești teroriști), manipularea și confuzia au condus la un fapt tragic.

Securiștii din Sibiu au fost unii omorâți, alții luați prizoneri de armată și ținuți captivi timp de săptămâni în Sala de sport, în Bazinul de înot al UM 01512.

„Bazinul de înot al UM 01512 este o bază sportivă de dimensiuni olimpice, cu turn de sărituri de la 3 şi 5 metri. În perioada respectivă, pe fundul bazinului erau derulate şi asamblate, cu ajutorul unor maşini de cusut speciale, mochetele produse la Cisnădie pentru Casa Poporului. Într-un capăt al bazinului se mai aflau atunci stive cu suluri imense de mochete încă neasamblate. Maşinile de cusut fuseseră înlocuite cu cuiburi de mitraliere grele.

Pentru accesul pe fundul bazinului fusese confecţionată o scară primitivă din două scânduri. Pentru confortul celor peste 300 de oameni, câţi ajunseserăm să fim, au fost aruncate câteva saltele dezafectate şi, lucru foarte important în lupta noastră împotriva frigului, efecte militare date la reformă: vestoane cu câte o mânecă tăiată, pantaloni sfâşiaţi, pijamale vechi etc. Desigur, un astfel de echipament trebuia să aibă şi un efect psihologic, să ne ilustreze gradul de înjosire la care ne coborau paznicii noştri.

Dar ne-am păstrat cumpătul. Deşi arătam ca armatele lui Napoleon la retragerea din Rusia, cel puţin ne mai apăram de frig.”– poveștește pentru „Adevărul”, locotenent-colonelul (r) Victor Manfred Burtea, care în decembrie 1989 era ofiţer de contraspionaj.

Haosul, tragismul, manipularea prin care securiștii erau identificați cu teroriștii, cuvinte spuse clar la televizor în zilele acelea de Iliescu și ai lui, toate acestea au făcut victime și, mai ales, au întreținut frica.

Tinerii nu știu mare lucru din ce s-a întâmplat atunci, nu numai la Sibiu, ci peste tot în țară, de aceea filmul lui Giurgiu este mai mult decât binevenit. Premiera a avut loc la TIFF 2023 și va putea fi văzut în cinematografe în toamnă.

Tudor Giurgiu, de ce „Libertate”? Filmul este tocmai despre privarea de libertate în cazul pe care îl prezinți…

E adevărat, numai că eu am vrut, în primul rând, cu acest film, să mă caut pe mine, să aflu unde și cum eram eu în perioada aia. Ori eu eram între acei mulți care se bucurau de ce se întâmpla în țară, în timp ce mi-era frică de teroriști, fiind eram extrem de intoxicat și manipulat ca toată lumea. Dar mă bucuram de libertate. Trăiam într-un haos emoțional ca toți cei din jurul meu. Libertatea este ceva ce s-a câștigat atunci, iar în film ea se cere, se imploră și se invocă cel mai mult.

M-a ajutat foarte mult reacția tinerilor, de la băiatul meu cel mare care are 16 ani până la unii din actorii din film care aveau 17 sau 20 de ani, absolvenți sau încă elevi și care mi-au spus că abia atunci când au citit scenariul sau au văzut filmul au început să înțeleagă ceva din evenimentele din Decembrie 89.

Spuneai că a fost un film pe care nu erai neapărat pregătit să-l faci și că a apărut pur și simplu în planurile tale. Cum adică?

Ideea i-a aparținut Oanei Giurgiu care a încercat să o lucreze cu un alt regizor, dar la un moment dat proiectul s-a împotmolit și m-a întrebat dacă nu aș fi interesat să-l preiau eu. Subiectul mi se părea bombă, însă nu eram convins, eram chiar foarte reticent să mă apropii de un subiect care mi se părea întâmplat prea recent. Nu au trecut decât 30 de ani de atunci și nu mi se părea a fi o perioadă care să mă distanțeze suficient emoțional.

Numai că am constatat că perioada mi-a fost și suficientă, și necesară și am putut să intru în subiect plin de curiozitate, devenind, în timp, un lucru foarte pasionant pentru mine. Am stat de vorbă cu cei implicați în evenimente, m-am documentat serios și a devenit un proiect foarte personal, în care am încercat să explic relația mea (și a noastră) cu istoria recentă.

Filmul a devenit o experiență extrem de intensă pentru mine pentru că e vorba despre noi toți în el. Revoluția și tot ce a urmat mi se pare că ne-a pus la încercare și încă ne mai torturează încet și sigur, pentru că tot gunoiul e încă băgat sub preș. Trăim într-o complicitate atât de perversă cu minciuna și cu mistificarea, încât devine greu de suportat.

De aceea cred că a ieșit bine filmul, pentru că am încercat să arunc peste bord această complicitate comună și să spun adevărul despre ceea ce s-a întâmplat atunci.

La Pitești, unde eram eu în perioada Revoluției, se șoptea cu frică despre evenimentele de la Sibiu. Se spunea ceva despre un bazin, despre securiști ținuți prizonieri de către armată, despre tot felul de orori… Povestea căpătase dimensiuni terifiante. Cum a fost pentru actori experiența filmării?

A fost foarte delicat pentru ei, pentru că am încercat să filmăm cât de cât cronologic și în momentul în care s-a ajuns ca ei să fie „loviți”, „bătuți”, „împinși” în acel bazin, a fost o reacție foarte bizară. Fiecare și-a imaginat cum e să stai acolo zile în șir, săptămâni, să ai o igienă precară, să nu fii hrănit, să ai parte de un comportament inuman. Veneau dimineața la filmare, coborau în bazin și stăteau acolo cam toată ziua… În pauzele în care nu jucau, se mai culcau pe câte o saltea, unul mai luau o carte și mai citea, fiecare găsea un mod propriu de a exista, de a trăi acolo.

Acum 30 de ani totul era mult mai dramatic, pentru că era o chestiune de supraviețuire, oamenii nici măcar nu știau se întâmpla afară. Era ca într-o tragedie greacă, prizonierii erau pe o scenă scufundată, adică acel bazin în jurul căruia se ridicau ziduri….

Și pentru actori, dar și pentru mine a fost greu, aveam un sentiment apăsător, pentru că trebuia să creez trasee pentru figurație, pentru actori, eram cu ei acolo și mi-era frică să nu-i filmez nici prea intruziv, dar nici prea de departe, ca și cum aș fi fost prea detașat. A fost greu de fapt să găsesc măsura jocului, a felului în care am ales să filmăm.

Filmul a devenit o experiență extrem de intensă pentru mine pentru că e vorba despre noi toți în el. Revoluția și tot ce a urmat mi se pare că ne-a pus la încercare și încă ne mai torturează încet și sigur, pentru că tot gunoiul e încă băgat sub preș.

Ai fost întrebat în sala de cinema, imediat după premiera filmului de o tânără: „și noi, cei născuți după 1989, ce vreți să facem cu filmul acesta?” Ce să facă, Tudor?

M-a ajutat foarte mult reacția tinerilor, de la băiatul meu cel mare care are 16 ani până la unii din actorii din film care aveau 17 sau 20 de ani, absolvenți sau încă elevi, care mi-au spus că ei abia atunci când au citit scenariul sau au văzut filmul au început să înțeleagă ceva din evenimentele astea din decembrie 89.

Ei pleacă din școală cu o reprezentare foarte superficială a acestui moment istoric. Nici măcar nu pricepeau ce este un securist! Așa că îmi spuneau că filmul acesta i-a ajutat să înțeleagă mai bine ceea ce am trăit noi… Dar generația asta nouă habar nu are despre Revoluție și m-ar bucura că acest film să-i ajute să-și lămurească niște lucruri. Sigur nu m-am gândit, când am făcut filmul, la dimensiunea educativă a lui, nu facem filme în acest scop, dar mă bucur dacă îi ajută pe tineri să aibă o imagine mai clară a haosului din acele vremuri.

Echipa filmului „Libertate”

Ai trecut de 50, ai împlinit de curând 51. La mulți ani, îți doresc! Ce ți-a adus această vârstă? Cum te simți?

Maturitate, finally…:) E un semn bun. A durat ceva:). Dar mă întorc la film și spun că nu l-aș fi putut face acum 15 sau 20 de ani. Mi se pare că o vârstă ca asta îți aduce niște acumulări care se simt în felul în care percepi istoria sau relația cu cei de lângă tine. Mi se pare că e foarte mișto și că poți să înveți de la cei tineri, dacă ești, firește, dispus să asculți. Iar faptul că am mereu în jurul meu tineri, mă face să mă simt privilegiat.

Îi îndemn să-și asume roluri importante și e un proces de give & take. Și ei învață de la mine, și eu de la ei și asta mă ajută, pe lângă maturitate, să câștig un nou tip de progres, de evoluție. Cei care vin după noi sunt mai proaspeți, au un raport mult mai obiectiv cu istoria, cu meseria. Noi venim tarați, venim cu multe prejudecăți, cei tineri sunt mult mai curați…

Cum ești după contactul și întâlnirile pe care le ai de ani de zile cu personalități mari din lumea filmului, și vorbesc aici de nume internaționale mai ales? Ce ai simțit după aceste întâlniri? Ce ți-au adus ele? Cum te-au transformat?

În mod paradoxal, cu rare excepții, aceste întâlniri nu mi-au dau foarte mult, decât sigur, punctual, bucuria de a sta de vorbă cu niște legende mici sau mari, cu oameni care au avut un impact asupra istoriei cinematografului. Dar de fiecare dată ajung la aceeași concluzie: nu sunt nici mai presus și nici mai prejos decât noi. Au aceleași temeri, spaime, bucurii mici sau mari, sunt făcuți din succes și eșec deopotrivă.

A, da, unii au har, lucrul acesta care e atât de greu de definit, dar majoritatea muncesc mult, citesc, sunt preocupați de ce e în jur și vor să aibă o voce care să fie auzită… De fapt, aceste întâlniri nu sunt niște cutremure, nu te modifică, nu te fac un om mai bun, ci te inspiră și îți validează sentimentul că ești pe un drum bun. Sunt niște întâlniri inspiraționale din care poți învăța sau nu, după caz.

Foto TIFF

Citiți mai multe pe cristinastanciulescu.ro

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp