Ultima cădere a Rusiei

Foto: Getty Images

Bunicul ajunsese până la Cotul Donului, unde căzuse prizonier al Armatei Roşii. S-a întors acasă după un an de la încheierea războiului şi a avut numai vorbe frumoase despre civilii ruşi, fără ajutorul cărora nu ar mai fi scăpat vreodată cu viaţă. În anii ’80, tata mergea în excursii în republicile URSS-ului, de unde aducea jucării cum nu se găseau pe aici, ciocolată şi albume cu fotografii ale unor palate şi oraşe superbe. Copil fiind, vedeam la televizor filme cu soldaţii ruşi care îi invingeau mereu pe nazişti cu zâmbetul pe buze. În clasa a cincea, prima limba străină pe care am început să o studiez a fost rusa.

Aceste amintiri ar fi trebuit să îmi nască o oarecare simpatie pentru Moscova. Şi, totuşi, în imaginile acelea din cărţile poştale, în limba rusă, şi, ulterior, în clasicii ruşi pe care m-am chinuit să îi citesc, nu am descoperit decât o lume care s-ar fi dorit măreaţă, dar care se forţa să epateze. Imperiul Ţarist şi, ulterior, Uniunea Sovietică, nu mi-au dat decât senzaţia unor organisme monstruoase create pentru a-şi ţine cetăţenii supuşi, într-un ev întunecat din care Europa se smulsese în urmă cu câteva sute de ani. In capodoperelor artiştilor ruşi întâlneam personaje chircite de propriile neputinţe şi angoase, o lume care nu dorea niciodată să se smulgă din abuzurile unor stăpâni asupritori sau din propriile complexe. Până şi poeziile lui Esenin, de care profesoara de rusă din liceu era îndrăgostită şi ne spunea că exprimă perfect sufletul rus, aparent solare, ascundeau o dezolare şi abandonare în faţa destinului aproape de nevroză. Aceeaşi resemnare am mai întâlnit-o ulterior în lumea arabă, cu deosebirea că ruşii o căutau, îi doreau voluptatea şi distructivitatea, deşi nu îi ofereau vreo valoare divină ca în Orient.

Mai târziu am avut ocazia de a sta la unele cursuri alături de colegi din Republica Moldova. De multe ori, dezbaterile se sfârşeau la vreo terasă, târziu în noapte, alimentate de bere la halbă. Şi am descoperit că mai toţi aveau o nostalgie aproape dureroasă pentru lumea aceea a Sovietelor, rigidă, însă care le dădea un sentiment de linişte şi grandoare, în acelaşi timp. Adevărat că nici nu aveau alt element de comparaţie: pe atunci, la sfârşitul anilor ’90, România era săracă, coruptă, fără mari speranţe, iar discursurile naţionaliste şi anti-occidentale ale Tribunului (Vadim Tudor, pentru cititorii mai tineri), însufleţeau mulţi români. De Republica Moldova sau Rusia ce să mai spunem.

La un moment dat am l-am ascultat pe unul dintre ei citind dintr-un roman cu tentă autobiografică despre copilăria din Uniunea Sovietică. A fost, poate, singurul text despre defunctul imperiu care m-a sedus. Era o lume limitată, dar solară, în care fiecare îşi cunoştea rostul şi nu avea să se teamă de surprizele pe care urma să i le ofere societatea. Dacă era să pun acel loc idilic alături de vorbele profesorului de psihiatrie legală care ne spunea că societatea capitalistă era modelul de organizare economică cel mai nevrozant, şi dacă aş fi avut amintirile unui puşti ce a trăit într-o ţară care trimitea astronauţi în spaţiu şi construia MIG-uri 29, poate că nu aş mai fi scris niciodată articolul de faţă. Aş fi ajuns, odată cu vârsta, un adulator al ortodoxiei şi autoritarismului răsăritean, aşa cum a făcut-o şi autorul acelui roman al copilăriei ruseşti care, de mulţi ani, a devenit părintele Savatie Baştovoi şi scrie cu har împotriva Occidentului şi a tot ceea ce contrazice discursul Kremlinului.

Să nu uităm că aceia care jinduiau la slava şi viaţa anostă din anii comunismului fuseseră educaţi în spiritul păcii. Multe dintre cântecele pe care le-am învăţat ca pionier glorificau pacea. Întrebaţi-vă părinţii cu câtă ardoare se scanda „URSS, bastion al păcii e!” Discursurile ulterioare destrămării Uniunii Sovietelor au continuat menirea Moscovei de a fi alături de cei oprimaţi de „imperialismul occidental”. Invadându-şi fraţii ortodocşi, Rusia a spulberat în inimile nostalgicilor săi mitul ţării care se opunea „jandarmului american” care bombarda Serbia: un fervent fan al lui Putin spunea că între Belgradul de sub rachetele americane şi Kievul atacat de Sukhoiuri nu e vreo diferenţă.

„Măreaţa” Rusie a dovedit în acest februarie multora dintre admiratorii săi că e doar o dictatură condusă de un bătrân frustrat că nu poate da ţării sale rolul pe care URSS l-a jucat în lume când el era un tânăr ofiţer cu creierul modelat de KGB. De fapt, în toată istoria sa, Rusia nu a cunoscut democraţia şi a fost condusă, în cea mai mare parte, de lideri care se raportau mereu la trecut, care îşi căutau modelele în personajele sângeroasei şi tiranicei istorii slave de răsărit. A stârnit admiraţia unora fiindcă demenţii săi conducători erau acoperiţi de glorie pe câmpurile de luptă ori se remarcau în excese opulente, în vreme ce supuşii lor mureau înfometaţi şi ignoranţi.

Odată cu prăbuşirea comunismului, Moscova a pierdut atracţia dată de iluzia egalităţii pe care o vânduse sărmanilor din ţările care suferiseră secolele de colonialism occidental. Misiunea sa universală s-a redus la Europa răsăriteană şi fostele sale republici asiatice.

În Ucraina, Rusia a pierdut şi puterea de atracţie pe care o mai exercita printre cei care nu se puteau adapta schimbărilor lumii şi suspinau după liniştea şi platitudinea anilor în care un tătuc le lua de pe umeri responsabilitatea propriei vieţi şi îi trata pe toţi de egali, genii şi leneşi.

De fapt, acum s-a spulberat cel puţin pentru încă o generaţie mitul Rusiei strălucitoare şi oneste. Pentru nostalgici, URSS va rămâne ca o „vârstă de aur”, aşa cum alţii visează la Dacia lui Burebista. Nu copiii sunt cei care au nevoie de legende, ci mai cu seamă adulţii.

Fiindcă istoria nu cunoaşte happy-end-urile hollywoodiene, răul venit de la Răsărit nu a fost învins. Dacă Hitler ar fi avut pe mână arma nucleară, probabil nu ar fi preferat să moară singur, ci s-ar fi sinucis într-o ciupercă atomică mare cât lumea. Iar până pe 30 aprilie mai sunt două luni, chiar dacă au trecut din 1945 77 de ani.

Iar dacă vom avea şansa de a scăpa teferi şi neiradiaţi şi de acest dictator, să ne gândim că Răsăritul nu şi-a epuizat deloc resursele. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp