Sari la continut

De șapte ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Ultima oară când am plâns a fost când mi-a murit mama

barbat cu spatele

Foto: Artinun Prekmoung / Panthermedia / Profimedia

Asta s-a întâmplat acum 6 ani. Aveam 33 de ani, iar ea cincizeci și ceva: ochii albaștri, mari, blânzi, clari și plini de viață. Era rumenă în obraji, mereu zâmbitoare. Avea un nume de floare și părea nemuritoare. 

Mamei nu-i plăceau doctorii și-mi spunea adesea că nu mai fusese la spital de când mă născuse pe mine. În schimb, îi plăcea viața, îi plăceau oamenii și avea o relație sănătoasă cu bunătatea, sensibilitatea și căldura. Ea m-a învățat să iubesc necondiționat și să nu uit niciodată oamenii care mi-au făcut bine. 

Eram la UNTOLD cu treabă, când am primit un telefon. Era frate-miu: "Vezi că mama are un nodul la sân, fusei cu ea la spital la Drăgășani și o trimiseră la București, că poate e cancer."

La București era cancer. Și am văzut asta în privirea asistentei care a ieșit cu analizele. Fără să-mi spună nimic, am înțeles atunci că e grav și că mama e posibil să fie muritoare ca toți oamenii.

Am plâns în mine cu frica de parcă lacrimile din ochi ar putea prevesti sfârșitul și m-am rugat la Dumnezeu să o vindece.

Apoi, când cancerul i-a ajuns și la plămâni, iar doctorii nu-i mai dădeau nicio șansă m-am rugat de ei, cu același nod în gât, să mai facem măcar un Crăciun împreună. "Cât o vrea Dumnezeu, mamă", mi-a zis o doctoriță cu privirea blândă.

Pe drumul de întoarcere de la ultima chimioterapie, mama nu mai zâmbea, dar era senina și împăcată: "Mamă, să știi că mie nu mi-e frică că o să mor, doar îmi pare rău că n-o să apuc să-mi văd nepoata crescând."

Mi-a venit să plâng și să urlu de durere, m-am chircit cu un nod în gât, convins că dacă aș plânge, aș descuraja-o: "Fii bărbat!" mi-am zis. Și mi-am înghit lacrimile din nou, în timp ce am bânguit un "n-o să mori, mama." Și aia a fost ziua în care am învățat că orice lacrimă poate fi înghițită de un nod în gât.

După nici 3 luni de la diagnostic, când cancerul i-a ajuns în creier, privirea mamei nu mai era senină. Ochii ei clari, albaștri și mari nu prea mai stăteau deschiși. Se deschideau doar de durere. Urla ca un copil, simțind cum cancerul nu mai are loc în capul ei. Stăteam lângă ea aproape zi și noapte, pe un scaun de spital, înghițindu-mi lacrimile și încercând să nu simt moartea din jurul meu. Am scris asta:

"De 6 zile sunt prin spital. Sfântul... Însoțesc pe cineva drag, pe secția cea mai aproape de cer. 7 cadre, 70 de pacienți. În față, un lift cu două ieșiri, una în dreapta - alta în stânga, pe una intră urgențele, pe cealaltă ies vindecații. În spate, alt lift cu o singură ușă...

Medici puțini. Asistente tinere, fricoase și blânde și doamne în vârstă, ai căror ochi îți povestesc din priviri protocoalele morții. Un sistem aproape reactiv, în care o mână în buzunar atrage o altă pe umâr. Nu e regulă. E povestea mea. Iar textul ăsta nu e despre sisteme mai bolnave decât pacienții pe care-i tratează, ci despre oameni. 

Se așterne liniștea....

În fața mea, o doamnă, un cadru, plânge. Mă gândesc că poate a primit un telefon de acasă... O colegă o îmbrățișează și plânge și ea. Se deschide o ușă către o încăpere unde, din 5, 3 cadre plâng.

Unul dintre cei 70 de pacienți e pregătit de lansare, ca un cosmonaut ce vrea să vadă universul, se duce încet spre liftul din spate, ghidat de un brancardier cu privire fixă. În spatele lui plâng doua fete și o mamă.“

M-am rugat atunci la tavan să n-o mai chinuie și să plâng din nou cu lacrimi ca cele doua fete și o mamă.

A murit a doua zi după ziua ei. Pe 28 noiembrie. Iar în casa plină de flori, nu mai era mama. M-am dus într-un colt, departe, într-o cameră și mi-am plâns toate lacrimile și nodurile din gât. Să nu mă vadă nimeni. Așa am simțit.

Apoi n-am mai plâns deloc, convins că bărbații trebuie să facă, nu să plângă, așa cum văzusem în copilărie. Am aflat mai târziu că dacă nu-ți plângi tristețea, ea te urmărește și că lacrimile sunt bune atât pentru bărbați, cât și pentru femei.

Și tot mai târziu am aflat că mamele chiar sunt nemuritoare.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Stinge lumina!

Consumerismul nostru a lucrat în compensare. Ne-am cumpărat frigidere mari și le-am burdușit cu mâncare. Ne-am vârfuit cărucioarele la supermarket, cumpărând produse la ofertă de care nu aveam nevoie și care ni s-au stricat în cămară. Ne-am construit clădiri de sticlă pe care le-am luminat feeric, așteptându-ne ca factura la curent s-o plătească sfântul CEO. (Foto: Profimedia Images)

Citește mai mult

Carlos Moreno

„Logica e simplă de fapt - cu cât se construiesc mai multe drumuri pentru mașini, cu atât vom avea mai multe mașini, iar cu cât vom construi mai multe piste pentru biciclete, cu atât vom avea mai multe biciclete, de asemenea, cu cât vom face mai multe spații pentru oameni, cu atât va veni mai multă lume să facă activități”, spune Carlos Moreno. (Foto: ARCEN)

Citește mai mult

UNStudio 1

UNStudio este unul dintre cele mai cunoscute și apreciate birouri de arhitectură din lume, cu filiale în Amsterdam, Frankfurt, Shanghai, Hong Kong, Dubai și Melbourne. are în portofoliu peste 120 de proiecte internaționale, precum clădiri de birouri, rezidențiale, muzee, poduri, dar și masterplanuri urbane. Printre cele mai cunoscute lucrări - Podul Erasmus din Rotterdam, Mercedes-Benz Museum din Stuttgart, Arnhem Central Station, Designul Doha Metro Station.

Citește mai mult

Marius Sava

„La mine pacienții nu vin niciodată singuri, vin cu partenerul”, spune medicul specialist pneumolog Marius Sava, cu competențe în somnologie, de la Rețeaua Privată de Sănătate Regina Maria, despre cei care ajung la ușa cabinetului cu simptome de apnee în somn.

Citește mai mult