Sari la continut

La 9 ani de Republica, întrebăm: ChatGPT la urne – Ce ar vota inteligența artificială? Dar tu?

De 9 ani, Republica construiește o comunitate în care ideile prind glas și dezbaterile autentice fac diferența. Anul acesta, facem un experiment: l-am întrebat pe ChatGPT cum ar vota la alegerile din România. Însă întrebarea cea mai importantă rămâne pentru tine: cum alegi tu viitorul? Scrie, alătură-te conversației și hai să schimbăm România împreună!

Ultima oară când am plâns a fost când mi-a murit mama

barbat cu spatele

Foto: Artinun Prekmoung / Panthermedia / Profimedia

Asta s-a întâmplat acum 6 ani. Aveam 33 de ani, iar ea cincizeci și ceva: ochii albaștri, mari, blânzi, clari și plini de viață. Era rumenă în obraji, mereu zâmbitoare. Avea un nume de floare și părea nemuritoare. 

Mamei nu-i plăceau doctorii și-mi spunea adesea că nu mai fusese la spital de când mă născuse pe mine. În schimb, îi plăcea viața, îi plăceau oamenii și avea o relație sănătoasă cu bunătatea, sensibilitatea și căldura. Ea m-a învățat să iubesc necondiționat și să nu uit niciodată oamenii care mi-au făcut bine. 

Eram la UNTOLD cu treabă, când am primit un telefon. Era frate-miu: "Vezi că mama are un nodul la sân, fusei cu ea la spital la Drăgășani și o trimiseră la București, că poate e cancer."

La București era cancer. Și am văzut asta în privirea asistentei care a ieșit cu analizele. Fără să-mi spună nimic, am înțeles atunci că e grav și că mama e posibil să fie muritoare ca toți oamenii.

Am plâns în mine cu frica de parcă lacrimile din ochi ar putea prevesti sfârșitul și m-am rugat la Dumnezeu să o vindece.

Apoi, când cancerul i-a ajuns și la plămâni, iar doctorii nu-i mai dădeau nicio șansă m-am rugat de ei, cu același nod în gât, să mai facem măcar un Crăciun împreună. "Cât o vrea Dumnezeu, mamă", mi-a zis o doctoriță cu privirea blândă.

Pe drumul de întoarcere de la ultima chimioterapie, mama nu mai zâmbea, dar era senina și împăcată: "Mamă, să știi că mie nu mi-e frică că o să mor, doar îmi pare rău că n-o să apuc să-mi văd nepoata crescând."

Mi-a venit să plâng și să urlu de durere, m-am chircit cu un nod în gât, convins că dacă aș plânge, aș descuraja-o: "Fii bărbat!" mi-am zis. Și mi-am înghit lacrimile din nou, în timp ce am bânguit un "n-o să mori, mama." Și aia a fost ziua în care am învățat că orice lacrimă poate fi înghițită de un nod în gât.

După nici 3 luni de la diagnostic, când cancerul i-a ajuns în creier, privirea mamei nu mai era senină. Ochii ei clari, albaștri și mari nu prea mai stăteau deschiși. Se deschideau doar de durere. Urla ca un copil, simțind cum cancerul nu mai are loc în capul ei. Stăteam lângă ea aproape zi și noapte, pe un scaun de spital, înghițindu-mi lacrimile și încercând să nu simt moartea din jurul meu. Am scris asta:

"De 6 zile sunt prin spital. Sfântul... Însoțesc pe cineva drag, pe secția cea mai aproape de cer. 7 cadre, 70 de pacienți. În față, un lift cu două ieșiri, una în dreapta - alta în stânga, pe una intră urgențele, pe cealaltă ies vindecații. În spate, alt lift cu o singură ușă...

Medici puțini. Asistente tinere, fricoase și blânde și doamne în vârstă, ai căror ochi îți povestesc din priviri protocoalele morții. Un sistem aproape reactiv, în care o mână în buzunar atrage o altă pe umâr. Nu e regulă. E povestea mea. Iar textul ăsta nu e despre sisteme mai bolnave decât pacienții pe care-i tratează, ci despre oameni. 

Se așterne liniștea....

În fața mea, o doamnă, un cadru, plânge. Mă gândesc că poate a primit un telefon de acasă... O colegă o îmbrățișează și plânge și ea. Se deschide o ușă către o încăpere unde, din 5, 3 cadre plâng.

Unul dintre cei 70 de pacienți e pregătit de lansare, ca un cosmonaut ce vrea să vadă universul, se duce încet spre liftul din spate, ghidat de un brancardier cu privire fixă. În spatele lui plâng doua fete și o mamă.“

M-am rugat atunci la tavan să n-o mai chinuie și să plâng din nou cu lacrimi ca cele doua fete și o mamă.

A murit a doua zi după ziua ei. Pe 28 noiembrie. Iar în casa plină de flori, nu mai era mama. M-am dus într-un colt, departe, într-o cameră și mi-am plâns toate lacrimile și nodurile din gât. Să nu mă vadă nimeni. Așa am simțit.

Apoi n-am mai plâns deloc, convins că bărbații trebuie să facă, nu să plângă, așa cum văzusem în copilărie. Am aflat mai târziu că dacă nu-ți plângi tristețea, ea te urmărește și că lacrimile sunt bune atât pentru bărbați, cât și pentru femei.

Și tot mai târziu am aflat că mamele chiar sunt nemuritoare.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Ciolacu și Grindeanu

PSD-ul refuză să mai fie progresist. A fost destul progres acolo ca să vină și timpul unei stagnări binemeritate, nu? Nu se poate nici cu progresul constant! Iar rezultate au tot fost și au culminat în vremea lui Ciolacu, când PSD-ul chiar a progresat serios și a reușit să vâre cel mai adânc ghearele în fondul de rezervă, oferind o imagine clară și definitorie a ceea ce poate însemna o guvernare pesedistă determinată. Foto: George Călin/Inquam Photos

Citește mai mult

Vegeterra

Etica muncii e sfântă pentru dl. Szocs Jozsef: „Degeaba ai pământ dacă nu îl muncești”. De altfel, în zonă puține suprafețe de teren zac necultivate. „Pe aici nu prea sunt pământuri lăsate pârloagă”.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Cabana perfectă:

Cine nu s-a visat măcar o dată într-o cabană de munte cu vedere la pădure, cu miros de lemn proaspăt și liniștea aceea curată, ruptă de agitația orașului? Chiar dacă nu trăim permanent la altitudine, putem aduce atmosfera aceea în propriul nostru spațiu- fie că e o casă de vacanță, fie un apartament urban care vrei să respire mai mult aer de natură. Stilul de cabană modernă e o combinație rafinată între confort rustic și funcționalitate contemporană, o invitație de a trăi mai simplu, dar cu gust.

Citește mai mult