Sari la continut

Republica împlinește 10 ani

Un deceniu în care am ținut deschis un spațiu rar în România: unul al ideilor curate, al argumentelor care nu se tem de lumină și al vocilor care gândesc cu adevărat. Într-o vreme în care zgomotul crește, noi am mizat pe ceea ce contează: conținut de calitate, autentic, fără artificii, libertate de gândire, profunzime în loc de superficialitate. Pentru că doar așa România poate merge înainte. Să rămânem împreună într-un loc al reflecției, al întrebărilor care incomodează și al conversațiilor care schimbă ceva. Scrie, întreabă, contestă, propune. 
Republica îți aparține. De 10 ani și pentru anii care vin.

Ultima oară când am plâns a fost când mi-a murit mama

barbat cu spatele

Foto: Artinun Prekmoung / Panthermedia / Profimedia

Asta s-a întâmplat acum 6 ani. Aveam 33 de ani, iar ea cincizeci și ceva: ochii albaștri, mari, blânzi, clari și plini de viață. Era rumenă în obraji, mereu zâmbitoare. Avea un nume de floare și părea nemuritoare. 

Mamei nu-i plăceau doctorii și-mi spunea adesea că nu mai fusese la spital de când mă născuse pe mine. În schimb, îi plăcea viața, îi plăceau oamenii și avea o relație sănătoasă cu bunătatea, sensibilitatea și căldura. Ea m-a învățat să iubesc necondiționat și să nu uit niciodată oamenii care mi-au făcut bine. 

Eram la UNTOLD cu treabă, când am primit un telefon. Era frate-miu: "Vezi că mama are un nodul la sân, fusei cu ea la spital la Drăgășani și o trimiseră la București, că poate e cancer."

La București era cancer. Și am văzut asta în privirea asistentei care a ieșit cu analizele. Fără să-mi spună nimic, am înțeles atunci că e grav și că mama e posibil să fie muritoare ca toți oamenii.

Am plâns în mine cu frica de parcă lacrimile din ochi ar putea prevesti sfârșitul și m-am rugat la Dumnezeu să o vindece.

Apoi, când cancerul i-a ajuns și la plămâni, iar doctorii nu-i mai dădeau nicio șansă m-am rugat de ei, cu același nod în gât, să mai facem măcar un Crăciun împreună. "Cât o vrea Dumnezeu, mamă", mi-a zis o doctoriță cu privirea blândă.

Pe drumul de întoarcere de la ultima chimioterapie, mama nu mai zâmbea, dar era senina și împăcată: "Mamă, să știi că mie nu mi-e frică că o să mor, doar îmi pare rău că n-o să apuc să-mi văd nepoata crescând."

Mi-a venit să plâng și să urlu de durere, m-am chircit cu un nod în gât, convins că dacă aș plânge, aș descuraja-o: "Fii bărbat!" mi-am zis. Și mi-am înghit lacrimile din nou, în timp ce am bânguit un "n-o să mori, mama." Și aia a fost ziua în care am învățat că orice lacrimă poate fi înghițită de un nod în gât.

După nici 3 luni de la diagnostic, când cancerul i-a ajuns în creier, privirea mamei nu mai era senină. Ochii ei clari, albaștri și mari nu prea mai stăteau deschiși. Se deschideau doar de durere. Urla ca un copil, simțind cum cancerul nu mai are loc în capul ei. Stăteam lângă ea aproape zi și noapte, pe un scaun de spital, înghițindu-mi lacrimile și încercând să nu simt moartea din jurul meu. Am scris asta:

"De 6 zile sunt prin spital. Sfântul... Însoțesc pe cineva drag, pe secția cea mai aproape de cer. 7 cadre, 70 de pacienți. În față, un lift cu două ieșiri, una în dreapta - alta în stânga, pe una intră urgențele, pe cealaltă ies vindecații. În spate, alt lift cu o singură ușă...

Medici puțini. Asistente tinere, fricoase și blânde și doamne în vârstă, ai căror ochi îți povestesc din priviri protocoalele morții. Un sistem aproape reactiv, în care o mână în buzunar atrage o altă pe umâr. Nu e regulă. E povestea mea. Iar textul ăsta nu e despre sisteme mai bolnave decât pacienții pe care-i tratează, ci despre oameni. 

Se așterne liniștea....

În fața mea, o doamnă, un cadru, plânge. Mă gândesc că poate a primit un telefon de acasă... O colegă o îmbrățișează și plânge și ea. Se deschide o ușă către o încăpere unde, din 5, 3 cadre plâng.

Unul dintre cei 70 de pacienți e pregătit de lansare, ca un cosmonaut ce vrea să vadă universul, se duce încet spre liftul din spate, ghidat de un brancardier cu privire fixă. În spatele lui plâng doua fete și o mamă.“

M-am rugat atunci la tavan să n-o mai chinuie și să plâng din nou cu lacrimi ca cele doua fete și o mamă.

A murit a doua zi după ziua ei. Pe 28 noiembrie. Iar în casa plină de flori, nu mai era mama. M-am dus într-un colt, departe, într-o cameră și mi-am plâns toate lacrimile și nodurile din gât. Să nu mă vadă nimeni. Așa am simțit.

Apoi n-am mai plâns deloc, convins că bărbații trebuie să facă, nu să plângă, așa cum văzusem în copilărie. Am aflat mai târziu că dacă nu-ți plângi tristețea, ea te urmărește și că lacrimile sunt bune atât pentru bărbați, cât și pentru femei.

Și tot mai târziu am aflat că mamele chiar sunt nemuritoare.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Scaun in groapa / sursa foto: Alex Livadaru

Aceasta este capitala, sfâșiată de 6 primari de sector care pun borduri și panseluțe la suprapreț și care au tocat în ultimul deceniu miliarde de euro ca să vopsească gardurile pe afară. Nu-i mai pomenim pe Sorin Oprescu și Gabriela Firea, care au îngropat Bucureștiul în datorii și i-au diminuat șansele de a se dezvolta.

Citește mai mult

Cristian Tudor Popescu

„Mi-e rușine de rușinea lui”. Zicala asta românească mi-a venit în minte în vreme ce mă uitam la sforțările plug în trotuar ale televiziunilor de știri de a zugrăvi deplasarea președintelui Dan la menajeria de dictatori a regelui Trumpf ca pe un triumf.

Citește mai mult

Balet incluziv / sursa foto: arhiva personala

Mulți dintre părinții copiilor cu dizabilități din România au renunțat de mult să spere că pot să se bucure de beneficiile artei fără să fie respinși, judecați, etichetați ironic. În vârtejul multelor griji și greutăți pe care le au de dus, mersul la spectacol, la muzee, la teatru a devenit un ideal utopic. Rareori există programe adaptate, tururi senzoriale, ore „relaxate” în care zgomotele neașteptate să fie acceptate. În puținele cazuri în care există astfel de oferte, rareori ajung și la urechile părinților. Accesibilitatea e înțeleasă preponderent fizic – rampă, lift – dar nu și senzorial, emoțional sau social.

Citește mai mult