Sari la continut

La 9 ani de Republica, întrebăm: ChatGPT la urne – Ce ar vota inteligența artificială? Dar tu?

De 9 ani, Republica construiește o comunitate în care ideile prind glas și dezbaterile autentice fac diferența. Anul acesta, facem un experiment: l-am întrebat pe ChatGPT cum ar vota la alegerile din România. Însă întrebarea cea mai importantă rămâne pentru tine: cum alegi tu viitorul? Scrie, alătură-te conversației și hai să schimbăm România împreună!

Ultima oară când am plâns a fost când mi-a murit mama

barbat cu spatele

Foto: Artinun Prekmoung / Panthermedia / Profimedia

Asta s-a întâmplat acum 6 ani. Aveam 33 de ani, iar ea cincizeci și ceva: ochii albaștri, mari, blânzi, clari și plini de viață. Era rumenă în obraji, mereu zâmbitoare. Avea un nume de floare și părea nemuritoare. 

Mamei nu-i plăceau doctorii și-mi spunea adesea că nu mai fusese la spital de când mă născuse pe mine. În schimb, îi plăcea viața, îi plăceau oamenii și avea o relație sănătoasă cu bunătatea, sensibilitatea și căldura. Ea m-a învățat să iubesc necondiționat și să nu uit niciodată oamenii care mi-au făcut bine. 

Eram la UNTOLD cu treabă, când am primit un telefon. Era frate-miu: "Vezi că mama are un nodul la sân, fusei cu ea la spital la Drăgășani și o trimiseră la București, că poate e cancer."

La București era cancer. Și am văzut asta în privirea asistentei care a ieșit cu analizele. Fără să-mi spună nimic, am înțeles atunci că e grav și că mama e posibil să fie muritoare ca toți oamenii.

Am plâns în mine cu frica de parcă lacrimile din ochi ar putea prevesti sfârșitul și m-am rugat la Dumnezeu să o vindece.

Apoi, când cancerul i-a ajuns și la plămâni, iar doctorii nu-i mai dădeau nicio șansă m-am rugat de ei, cu același nod în gât, să mai facem măcar un Crăciun împreună. "Cât o vrea Dumnezeu, mamă", mi-a zis o doctoriță cu privirea blândă.

Pe drumul de întoarcere de la ultima chimioterapie, mama nu mai zâmbea, dar era senina și împăcată: "Mamă, să știi că mie nu mi-e frică că o să mor, doar îmi pare rău că n-o să apuc să-mi văd nepoata crescând."

Mi-a venit să plâng și să urlu de durere, m-am chircit cu un nod în gât, convins că dacă aș plânge, aș descuraja-o: "Fii bărbat!" mi-am zis. Și mi-am înghit lacrimile din nou, în timp ce am bânguit un "n-o să mori, mama." Și aia a fost ziua în care am învățat că orice lacrimă poate fi înghițită de un nod în gât.

După nici 3 luni de la diagnostic, când cancerul i-a ajuns în creier, privirea mamei nu mai era senină. Ochii ei clari, albaștri și mari nu prea mai stăteau deschiși. Se deschideau doar de durere. Urla ca un copil, simțind cum cancerul nu mai are loc în capul ei. Stăteam lângă ea aproape zi și noapte, pe un scaun de spital, înghițindu-mi lacrimile și încercând să nu simt moartea din jurul meu. Am scris asta:

"De 6 zile sunt prin spital. Sfântul... Însoțesc pe cineva drag, pe secția cea mai aproape de cer. 7 cadre, 70 de pacienți. În față, un lift cu două ieșiri, una în dreapta - alta în stânga, pe una intră urgențele, pe cealaltă ies vindecații. În spate, alt lift cu o singură ușă...

Medici puțini. Asistente tinere, fricoase și blânde și doamne în vârstă, ai căror ochi îți povestesc din priviri protocoalele morții. Un sistem aproape reactiv, în care o mână în buzunar atrage o altă pe umâr. Nu e regulă. E povestea mea. Iar textul ăsta nu e despre sisteme mai bolnave decât pacienții pe care-i tratează, ci despre oameni. 

Se așterne liniștea....

În fața mea, o doamnă, un cadru, plânge. Mă gândesc că poate a primit un telefon de acasă... O colegă o îmbrățișează și plânge și ea. Se deschide o ușă către o încăpere unde, din 5, 3 cadre plâng.

Unul dintre cei 70 de pacienți e pregătit de lansare, ca un cosmonaut ce vrea să vadă universul, se duce încet spre liftul din spate, ghidat de un brancardier cu privire fixă. În spatele lui plâng doua fete și o mamă.“

M-am rugat atunci la tavan să n-o mai chinuie și să plâng din nou cu lacrimi ca cele doua fete și o mamă.

A murit a doua zi după ziua ei. Pe 28 noiembrie. Iar în casa plină de flori, nu mai era mama. M-am dus într-un colt, departe, într-o cameră și mi-am plâns toate lacrimile și nodurile din gât. Să nu mă vadă nimeni. Așa am simțit.

Apoi n-am mai plâns deloc, convins că bărbații trebuie să facă, nu să plângă, așa cum văzusem în copilărie. Am aflat mai târziu că dacă nu-ți plângi tristețea, ea te urmărește și că lacrimile sunt bune atât pentru bărbați, cât și pentru femei.

Și tot mai târziu am aflat că mamele chiar sunt nemuritoare.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

E.ON predictibilitate facturi

Din 1 iulie, jocul s-a schimbat complet în piața energiei. Asta înseamnă că furnizorii nu mai practică tarife reglementate, iar prețurile se stabilesc liber, în funcție de evoluția pieței. Da, asta a însemnat și facturi mai piperate pentru mulți dintre noi, așa că apare întrebarea firească: ce putem face ca să avem mai mult control asupra facturii lunare?

Citește mai mult

Fără poveste nu există design

Ezio Manzini este una dintre cele mai influente voci globale în domeniul designului pentru sustenabilitate și inovare socială. Profesor emerit la Politecnico di Milano și fost profesor de Design Industrial la Universitatea de Arte din Londra, Manzini a revoluționat modul în care înțelegem rolul designului în societate. Fondator al DESIS (Design for Social Innovation and Sustainability), o rețea internațională prezentă în peste 50 de universități din întreaga lume, el a fost printre primii care au articulat viziunea designului ca instrument de transformare socială și ecologică. Cărțile sale, printre care ”Design, When Everybody Designs" și "Politics of the Everyday", au devenit texte esențiale pentru designeri, arhitecți și inovatori sociali. Cu o carieră de peste patru decenii dedicată explorării modurilor în care designul poate facilita tranziția către o societate mai sustenabilă și mai justă, Manzini continuă să inspire generații de profesioniști să regândească relația dintre design, comunitate și mediu.

Citește mai mult

Hektar

Traian F1- gogoșarul rotund cu pulpă groasă, Kharpatos 1- ardeii lungi de un roșu intens la maturitate, Minerva F1- vânăta subțire cu semințe puține și miez alb, Prut F1- castravetele care nu se amărăște când îl arde soarele, Burebista- pepeni ovali cu coajă verde și miez zemos, Valahia F1, Daciana F1, Napoca F1. Zeci de soiuri hibrid de legume care poartă nume românești sunt realizate în serele private de cercetare HEKTAR, de lângă Câmpia Turzii.

Citește mai mult

Mara Barbos Niculescu

În România lui „învățăm simultan”- în aceeași oră, unii copii rezolvă probleme, iar alții silabisesc primele propoziții. Discuția cu Mara Barbos Niculescu (Director Regional Centru-Vest, Teach for Romania) oferă o imagine mai puțin vorbită la nivelul societății despre ceea ce se întâmplă în școlile vulnerabile. Clivajele adânci dintre comunități, decalajele de literație și numerație te obligă la gimnaziu, ca profesor, ori să înveți să construiești baza – citit, scris, socotit, ori să cauți sprijin din partea unui specialist.

Citește mai mult

Cartierul perfect

Nu e doar un loc pe hartă, ci o combinație de elemente care ne fac să ne simțim acasă, în siguranță și conectați. „Cartierul perfect” nu e o utopie, ci o lecție sau un model de locuire la comun. E o alfabetizare, spune Alexandru Belenyi, arhitectul care a coordonat, la inițiativa Storia, un proiect curajos în România încercând să răspundă la întrebarea: Ce înseamnă ”perfect” când e vorba de locuire?

Citește mai mult