Un an de la incendiul de la turnul Grenfell și trei ani de la Colectiv. Ce au făcut autoritățile britanice și câteva întrebări pentru autoritățile române

Foto: Octav Ganea/Inquam Photos

Nu știu ce vârstă aveam, eram undeva în școala primară. Am ajuns acasă cu strada plină de oameni și cuprinsă de frică, neînțelegând ce se întâmplă, îmi amintesc cu greu detaliile dar mi-au rămas mirosul și zgomotele. Cineva plângea, se auzeau strigăte parcă.

Mirosea a ars, umed, acru, de ți se întorcea stomacul pe dos. Un miros pe care îl puteai gusta, gros, greu de mestecat. La ușa blocului de lângă al nostru o grămadă de oameni printre care și vecinii de la etajul 2 parcă, o mamă și unul sau doi copii, nu mai știu. Era vară, erau îmbrăcați în ceva subțire, blocul avea urme negre unde limbile de foc se întinseseră ca iedera pe fațadă. Nu mai știu cât de puternic a fost incendiul. Totul a plecat de la un scurt circuit. Parcă printre picături îmi aduc aminte că urmele au rămas cu lunile până când au văruit din nou interiorul blocului și, că aveam obiceiul să ocolesc zona de parcă ar fi fost contagioasă. Și acum îmi este teamă de scurt circuit și m-am certat cu ai mei până când au înlocuit toate ștecherele vechi din casă.

Nu îmi aduc aminte dacă atunci oamenii s-au ajutat sau nu dar știu că mama îmi spunea că cei afectați rămăseseră fără nimic și uitându-mă în camera mea, mi s-a strâns inima gândindu-mă cum ar fi dacă mi s-ar fi întâmplat mie așa ceva. Dar asta se întâmpla undeva în România comunistă, prin anii 80, în plină perioadă de întreruperi imprevizibile de curent. Mă mir chiar că nu au fost mai multe incendii atunci ținând cont că uneori strada arăta mai ceva decât un brad de Crăciun cu instalații de lumini intermitente…

Uitasem de acest incident dar ce s-a întâmplat ieri mi-a adus gustul, mirosul în gură și în nări și uite așa mi-a apărut în fața ochilor portretul mamei cu copilul strâns la piept pe strada mea…

Poate pentru că nu îmi aduc aminte, poate pentru că pot sau poate pentru că nu accept absurditatea care s-a produs, m-am apucat să mă uit la ce pot să fac pentru a ajuta. Și făcând asta, am ajuns să mă gândesc la ce se întâmplă cu cei care au trecut prin situația asta.

Un bloc întreg a ars mai repede decât un snop de fân, în plină Londra anului 2017, într-una din zonele cele mai bogate ale acestei capitale a lumii. Dincolo de statistici, cei 17 morți (dar se așteaptă să crească numărul), rămân portretele acelora care, ca și pe strada mea, au rămas cu nimic și… cu nimeni… sau cu speranța că își vor regăsi pe cineva, pe undeva, deși au străbătut deja toate spitalele și au chemat pe la toți prietenii și încă, fără lacrimi și aer, cauta ca umbrele prin orașul acesta mare, o urma, un indiciu, doar, doar... Pe măsură ce timpul trece, statisticile cresc. Învățăm să numărăm, ca și la Colectiv și fiecare număr, crescând, ne rănește, ca și când cineva ar ține un deget pe masă și din când în când, o ghilotină imaginară mai taie o falangă…și încă una…

Pentru cei care au reușit să scape din infern, începe o călătorie plină de incertitudine și de birocrație în stil englezesc. Rece, metodic, calm. Tragedia lor este a lor și nu poate pune presiune pe cei care încearcă să urmeze procedurile și să îi ajute. Empatia este minimă și e important ca emoțiile să fie îngrădite și fiecare să se concentreze pe țintă, cât se poate de politicos. Informațiile abundă. Spiritul comunitar există și oamenii încearcă să se ajute și să se sprijine poate tocmai pentru a face față sistemului implacabil, poate pentru că umanitatea din fiecare are nevoie și de o

cană de ceai, un umăr pe care sa plângă, o privire înțelegătoare și nu doar de formulare și numere de telefoane sau lucruri și mâncare. În paralel, investigația se declanșează în trombă, se vorbește de “tragedie națională” și se așteaptă în luni sau ani o concluzie despre ce s-a întâmplat, ce se poate face pentru a evita asemenea tragedii, cine sunt, dacă sunt, vinovații sau mai degrabă, ce lecții pot fi învățate din ce s-a întâmplat.

Rămân întrebările, speranța și strada.

Și un sentiment absurd dar sigur că totul ar fi putut fi evitat… La final… 

Am scris articolul de mai sus, anul trecut, la o zi de la incendiul blocului turn Grenfell.

Ne apropiem de comemorarea Colectiv… pe 30 octombrie se împlinesc 3 ani de la acest tragic eveniment. Și nu pot să nu mă întreb: Ce s-a întâmplat în acești 3 ani?

Fără a fi un expert, mă concentrez în special pe 3 puncte:

Siguranța populației - de la tot ce înseamnă infrastructură, la siguranța personală a cetățeanului, a omului de rând. Nu numai că au avut loc verificări pe tot teritoriul Marii Britanii, dar au fost făcute schimbări la anumite blocuri (fie le-au fost schimbate fațadele, fie au fost instalate sisteme de stropire, fie s-au verificat și ameliorat ieșirile de incendiu). Raportul în legătură cu cauzele incendiului și problemele identificate a servit pe plan internațional la modificarea infrastructurii în Australia și în Olanda.

Ce s-a întâmplat în cazul Colectiv? Exista un raport cu investigațiile făcute la fața locului, problemele identificate și soluțiile propuse sau aplicate?

Sănătatea persoanelor implicate în incendiu - de la tratamentul primit de către răniți dar și de către forțele de ordine implicate în incendiu și în investigațiile care au urmat (pompieri, poliție, asistenți sociali etc.) și încadrarea pe termen lung în ceea ce privește șoc post traumatic și alte posibile sechele psihologice. În Marea Britanie, toți cei implicați au primit suport psihologic. Serviciul de sănătate a preluat și a tratat răniții în standardele normale. 

Ce s-a întâmplat în cazul Colectiv?

Răspunsul din partea reprezentanților locali (primărie) și guvernamentali (prim ministru). În Marea Britanie, s-a ajuns la concluzia că primăria a oferit un răspuns inadecvat și, după consultările cu publicul și procedurile standard, blocul a fost scos din perimetrul de responsabilitate al primăriei inițiale și gestionat în alt mod, cu ajutorul primăriilor periferice locației. Primul ministru a fost aspru criticat și s-a scuzat public recunoscând “vina totală a statului (la nivel local și național) și lipsa de ajutor acordat oamenilor în momentul în care aveau cel mai mult nevoie de ajutor”. S-a instituit o perioadă de amnistie pentru a se asigura că cei care erau imigranți ilegal și locuiau în acel bloc, puteau să iasă în față și să spună dacă membri din familiile lor sau prieteni, cunoscuți lipsesc și ar fi putut fi printre victime, fără să se teamă de o posibilă deportare. Contractul cu compania care gestiona blocul a fost încheiat.

Care a fost răspunsul guvernului român, la nivel local și național?

În încheiere. Recunosc că nu am avut curajul să citesc nici mărturiile celor de la Grenfell nici majoritatea mărturiilor celor de la Colectiv. Cu o excepție. Anul trecut, am dat peste mărturia Alexandrei Furnea. Din ce am citit, i-a luat cam doi ani să scrie prin ce a trecut. Și am decis că nu e posibil ca mărturia ei să rămână necunoscută. Așa că am început, împreună cu prieteni și cunoscuți, să traducem acest pasaj.

Aș vrea pe această cale, să mulțumesc celor care au ajutat și vă las cu traducerea și cu acest pasaj: nimeni și nimic nu este perfect pe acest pământ. Oriunde ne vom afla, ne vom întâlni cu probleme și greșeli. Felul în care răspundem în momentele de criză însă, ne definește comunitatea și modul în care această comunitate este percepută de celelalte comunități.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp