Sari la continut

Protecția datelor cu caracter personal

Din 25 mai Republica.ro aplică noua politică de protecție a datelor cu caracter personal și modificările propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR). Prin continuarea navigării pe platforma noastră confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

„Sunt neom de când s-a întâmplat asta...” Cum ne revenim dintr-o traumă colectivă

Am în jurul meu oameni care-mi repetă: „sunt neom de când s-a întâmplat asta...“ Chiar dacă nu cunosc pe nimeni din cei pieriți în incendiu, chiar dacă nu au pe nimeni în spital, durerea lor e vizibilă, autentică, inconsolabilă. 

Incendiul din Colectiv a facilitat un exercițiu de empatie spontană și generală. Cu excepția câtorva indivizi răzleți, care încercau o explicație de tip „blame the victim“, și care au fost rapid puși la punct, oamenii au primit paharul acesta al suferinței colective fără rezerve. 

Puține evenimente au coagulat mișcări de masă atât de ample,ca reacție la cele întâmplate. Pare că „ne-am trezit“, că suntem „gata să ne luăm țara înapoi“.  

În realitate, eu cred că suntem abia în primele faze ale procesării a ceea ce tocmai a avut loc. Pentru a ne lua țara înapoi trebuie făcut un travaliu rațional, la rece, fără emoții și axat pe soluții. Cu oameni competenți care știu ce să facă (exact asta ne plângem că nu găsim). Or, acum, la nici două săptămâni de la incendiu, nu putem fi decât emoționali. Lucrurile sunt încă în desfășurare, încă mor oameni în spitale, suntem încă în ochiul furtunii.

Și ceilalți suferă

Există o traumă colectivă, da. Sindromul posttraumatic de stres, despre care auzim prin filmele cu veteranii armatei SUA, este haosul emoțional ce urmează expunerii unui eveniment traumatic. Viol, război, accident, etc. Se manifestă prin flashbacks ale momentului traumatic, coșmaruri, hiperanxietate, o lungă perioadă după ce evenimentul a avut loc. Ceea ce este mai puțin știut e că și martorii unui eveniment traumatic pot experimenta așa ceva. Lipsa de control asupra situației, să nu poți face nimic, să fii martorul neputincios al unei drame enorme ce se desfășoară sub ochii tăi pot fi adesea lovituri la fel de dure asupra psihicului. Nu degeaba forma de tortură supremă e să-i vezi pe cei semnificativi ție că suferă. Se vorbește de sindrom postraumatic la jurnaliștii din zonele de război, la medici, la pompieri.

Noi toți am fost bușiți emoțional zdravăn de ceea ce s-a întâmplat. Ne va lua timp mult să ne liniștim. Ceea ce mi se pare sfâșietor, dincolo de orice superlativ al suferinței, este anxietatea celor care au încă în spital, zbătându-se între viață și moarte, câte un prieten, un fiu, un cunoscut. Să nu știi ce va fi, dacă scapă, cum va arăta viața lui sau a ei după ieșirea din spital.

De ce preferăm un șoc imediat unuia amânat

Noi, oamenii, „procesăm“ durerea și bucuria foarte diferit. Întrebați dacă vor o întâlnire la cină cu actorul favorit imediat sau peste trei zile, un grup de studenți ai psihologului Daniel Kahneman au preferat peste trei zile. Întrebați dacă preferă o procedură medicală dureroasă imediat sau peste trei zile, au spus că „imediat“. Așadar, preferăm să ne amânăm plăcerile și să visăm la ele, dar vrem să terminăm rapid cu ceea ce neplăcut. Incertitudinea șocului pe care urmează să-l primești în viitor este foarte stresantă.

În această logică, incertitudinea cu care trăiesc cei care au pe cineva în spital mi se pare infinit dureroasă. Empatia, afecțiunea și susținerea mea merg către ei. Va mai dura până când acești oameni vor înțelege iarăși ceva din viață. Ce se poate face pentru ei? Susținere necondiționată și permanentă, prezența atentă lângă ei. Rețeaua socială poate ajuta, uneori vindeca. Nu-i lăsați singuri. Apoi terapie multă, după ce lucrurile se vor mai liniști. Dar nu psihoterapia care scormonește după cele mai adânci resorturi ale traumei provoacă pacientul să vorbească și îl trage de limbă până îl retraumatizează. Ci pe cea empatică, atentă, noninvazivă. Spun toate astea pentru că știu bine care e piața de psihoterapeuți și de vraci ai sufletului în București, și uneori sunt scandalizată de ceea ce aud de la pacienți că fac ei în cabinet. Din păcate, și această breaslă s-a lăsat afectată de ani întregi de compromisuri cu diverse comitete și comiții care au relaxat sau au strâns criteriile de acces la meserie, în funcțiile de interesele sale (financiare) contextuale. Celor care caută un terapeut bun le stau la dispoziție cu recomandări. De altfel, să fim drepți, mulți psihoterapeuți de reală valoare și-au oferi benevol serviciile celor care au nevoie de ei. Sunt destui și cei buni, din fericire.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult

Mara Popescu

Mara Popescu este singura studentă româncă la medicină la King’s College din Londra, o pestigioasă instituție de învățământ. Este frumoasă, are 18 ani, e matură și echilibrată, este logică și structurată, ca și cum vârsta ei ar fi scrisă doar pe hârtie.

Citește mai mult