Sari la continut

Descoperă habits by Republica

Vă invităm să intrați în comunitatea habits, un spațiu în care înveți, găsești răspunsuri și resurse pentru a fi mai bun, pentru a avea o viață mai sănătoasă.

„Sunt neom de când s-a întâmplat asta...” Cum ne revenim dintr-o traumă colectivă

Am în jurul meu oameni care-mi repetă: „sunt neom de când s-a întâmplat asta...“ Chiar dacă nu cunosc pe nimeni din cei pieriți în incendiu, chiar dacă nu au pe nimeni în spital, durerea lor e vizibilă, autentică, inconsolabilă. 

Incendiul din Colectiv a facilitat un exercițiu de empatie spontană și generală. Cu excepția câtorva indivizi răzleți, care încercau o explicație de tip „blame the victim“, și care au fost rapid puși la punct, oamenii au primit paharul acesta al suferinței colective fără rezerve. 

Puține evenimente au coagulat mișcări de masă atât de ample,ca reacție la cele întâmplate. Pare că „ne-am trezit“, că suntem „gata să ne luăm țara înapoi“.  

În realitate, eu cred că suntem abia în primele faze ale procesării a ceea ce tocmai a avut loc. Pentru a ne lua țara înapoi trebuie făcut un travaliu rațional, la rece, fără emoții și axat pe soluții. Cu oameni competenți care știu ce să facă (exact asta ne plângem că nu găsim). Or, acum, la nici două săptămâni de la incendiu, nu putem fi decât emoționali. Lucrurile sunt încă în desfășurare, încă mor oameni în spitale, suntem încă în ochiul furtunii.

Și ceilalți suferă

Există o traumă colectivă, da. Sindromul posttraumatic de stres, despre care auzim prin filmele cu veteranii armatei SUA, este haosul emoțional ce urmează expunerii unui eveniment traumatic. Viol, război, accident, etc. Se manifestă prin flashbacks ale momentului traumatic, coșmaruri, hiperanxietate, o lungă perioadă după ce evenimentul a avut loc. Ceea ce este mai puțin știut e că și martorii unui eveniment traumatic pot experimenta așa ceva. Lipsa de control asupra situației, să nu poți face nimic, să fii martorul neputincios al unei drame enorme ce se desfășoară sub ochii tăi pot fi adesea lovituri la fel de dure asupra psihicului. Nu degeaba forma de tortură supremă e să-i vezi pe cei semnificativi ție că suferă. Se vorbește de sindrom postraumatic la jurnaliștii din zonele de război, la medici, la pompieri.

Noi toți am fost bușiți emoțional zdravăn de ceea ce s-a întâmplat. Ne va lua timp mult să ne liniștim. Ceea ce mi se pare sfâșietor, dincolo de orice superlativ al suferinței, este anxietatea celor care au încă în spital, zbătându-se între viață și moarte, câte un prieten, un fiu, un cunoscut. Să nu știi ce va fi, dacă scapă, cum va arăta viața lui sau a ei după ieșirea din spital.

De ce preferăm un șoc imediat unuia amânat

Noi, oamenii, „procesăm“ durerea și bucuria foarte diferit. Întrebați dacă vor o întâlnire la cină cu actorul favorit imediat sau peste trei zile, un grup de studenți ai psihologului Daniel Kahneman au preferat peste trei zile. Întrebați dacă preferă o procedură medicală dureroasă imediat sau peste trei zile, au spus că „imediat“. Așadar, preferăm să ne amânăm plăcerile și să visăm la ele, dar vrem să terminăm rapid cu ceea ce neplăcut. Incertitudinea șocului pe care urmează să-l primești în viitor este foarte stresantă.

În această logică, incertitudinea cu care trăiesc cei care au pe cineva în spital mi se pare infinit dureroasă. Empatia, afecțiunea și susținerea mea merg către ei. Va mai dura până când acești oameni vor înțelege iarăși ceva din viață. Ce se poate face pentru ei? Susținere necondiționată și permanentă, prezența atentă lângă ei. Rețeaua socială poate ajuta, uneori vindeca. Nu-i lăsați singuri. Apoi terapie multă, după ce lucrurile se vor mai liniști. Dar nu psihoterapia care scormonește după cele mai adânci resorturi ale traumei provoacă pacientul să vorbească și îl trage de limbă până îl retraumatizează. Ci pe cea empatică, atentă, noninvazivă. Spun toate astea pentru că știu bine care e piața de psihoterapeuți și de vraci ai sufletului în București, și uneori sunt scandalizată de ceea ce aud de la pacienți că fac ei în cabinet. Din păcate, și această breaslă s-a lăsat afectată de ani întregi de compromisuri cu diverse comitete și comiții care au relaxat sau au strâns criteriile de acces la meserie, în funcțiile de interesele sale (financiare) contextuale. Celor care caută un terapeut bun le stau la dispoziție cu recomandări. De altfel, să fim drepți, mulți psihoterapeuți de reală valoare și-au oferi benevol serviciile celor care au nevoie de ei. Sunt destui și cei buni, din fericire.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Cristian Tudor Popescu

Români trumpiți sunt destui, și în țară și peste hotare. Nu-mi imaginez că românii adevărați, trumânii, ar putea avea o tresărire morală și umană în legătură cu ce spune și ce face ticălosul lor: aruncă un ultimatum de 48 de ore Iranului, pe rețeaua sa Truth Social, la 1 trecute fix noaptea, să deschidă Ormuz sau dă cu bombardeaua în ei.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Camera care crește odată cu tine: cum arată designul pentru adolescenți în 2025

Camera de tineret este, probabil, cel mai personal spațiu dintr-o locuință. Este locul în care un copil de 10 ani începe să devină altcineva - mai complex, mai revendicativ, mai conștient de sine. Pe pereți apar afișe cu artiști, pe rafturi se adună cărți, căști, obiecte care spun ceva despre cine ești sau despre cine vrei să fii. Este spațiul în care se fac teme și se ascultă muzică tare, în care se doarme cu telefonul lângă cap și se plânge după o zi grea.

Citește mai mult

Turisti Columbia

Columbia e departe azi de ce vedem în Narcos. Cocaină se mai produce în junglă, dar clanurile s-au mutat în Mexic. Cu toate astea, mulți turiști occidentali își doresc o Columbie în care să trăiască un sejur de experiențe extreme și aduc vagoane de bani să-și satisfacă nevoile. Evident că cererea fiind mare, oferta e pe măsură.

Citește mai mult

CT Popescu

„Niels Bohr a fost un fizician danez, laureat Nobel pentru Fizică în 1922. Pe când era student, Niels Bohr a fost întrebat de profesorul său de fizică: Cum se poate măsura înălțimea unei clădiri cu ajutorul unui barometru? Bohr a propus aruncarea barometrului de pe acoperișul clădirii și măsurarea timpului în care acesta ajunge la sol. Bohr cerea nota maximă, iar profesorul voia să i-o dea pe cea mai mică.

Citește mai mult