În zorii unei veri bacalaureatice, un tânăr, ieșit cu fruntea transpirată din sala de examen, a rostit în eternitatea digitală:
„Mi-a picat acuma Ion Creangă. Păi, mă duc să lucrez… eu sunt antrenor personal. Ce le arăt eu la clienți de Ion Creangă? Nu văd folosul”.
La prima vedere, o replică spusă în grabă. În esență însă, o întrebare veche, dar mereu actuală: la ce bun literatura? O întrebare care nu vine din lipsă de inteligență, ci din tensiunea reală între două lumi – una care cere eficiență, rezultate, transformări vizibile, și alta care lucrează lent, invizibil, în profunzimea ființei.
Nu e nimic greșit în dorința de a trăi sănătos, de a avea un corp antrenat sau de a înțelege mai bine ce și cum mâncăm. Dimpotrivă, e o expresie clară a biofiliei – nevoia naturală de a ne armoniza cu propriul corp, cu ritmurile lui și cu natura care îl susține. Dar, dacă avem grijă de corp, de ce n-am avea grijă și de ceea ce îl locuiește?
Ion Creangă, cu poveștile lui doldora de haz și tandrețe rurală, nu vine să contrazică viața modernă, ci să-i adauge rădăcini.
Într-o lume grăbită, digitalizată, cu ochii mereu pe indicatori și obiective, literatura convoacă acea domolire necesară pentru a aduce din nou împreună ceea ce adesea viața modernă separă: omul de ceilalți, omul de sine și omul de natura care l-a născut.
În poveștile lui Creangă miroase a colb, a cireșe coapte și a pădure. Acolo, râsul vine din greșeală, nu din batjocură, iar înțelepciunea nu e predicată, ci trăită.
Nu trebuie ca fiecare antrenor personal să introducă în programul de fitness un citat literar. Dar e important ca fiecare om să rămână deschis la o formă de cunoaștere care nu se măsoară în centimetri sau în like-uri.
Până la urmă, nu doar clientul cere rezultate – ci viața, cu toată frumusețea și fragilitatea ei, cere echilibru. Ne cere să fim atenți la cum respirăm, cum simțim, cum ne amintim. Și pentru toate acestea, un strop de literatură – la fel ca o plimbare prin pădure sau ca o masă pregătită cu grijă – poate hrăni exact acea parte din noi care nu cere performanță, ci prezență.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Din păcate, învățământul românesc se decide să continue cancerul didactic care omoară complet cartea: CRITICA LITERARĂ. Nu vorbim aici de promovarea lecturii, de discuția liberă, de basme, imaginație și umor, de gustul și frumusețea unei povești, ci de aiureala "metatextului intertexuat care, prin decalarea narativului liricoido-substratic al o operei, trezește o senzație de viziune ontologică asupra situației frazeologic rarefiată textual.." (Alooo, alooo, aț' v'zut un cal marooo?)
Și uite cum ajungem să aruncăm cartea ca pe o potcoavă încinsă în foc!
Marele Creangă nu-și îndopa elevii cu metatextele lui pește prăjit, că și-ar fi luat micuții lumea-n cap și ar fi renunțat la școală. Ceea ce făcea Creangă atunci, acum se numește, modern, SCRIERE CREATIVĂ. Inventa și chiar îi punea să scrie povești, jocuri de rol, cultiva vorbirea liberă, nu păsăreasca criticii literare (care exista și pe vremea aceea).
Nu întâmplător a fost descoperit de un inspector școlar care i-a devenit prieten, și care a spus:
„Elevul nu e un hamal care-şi încarcă memoria cu saci de coji ale unor idei străine, ci un om care-şi exercită puterile proprii ale inteligenţei” (Mihai Eminescu)
Ce rost are ca elevii de astăzi să învețe toate mastupeniile criticii literare? Devin critici literari? A intrat România într-o criză profundă de critici literari? Avem nevoie de armate de critici literari sau de cititori normali, cu un limbaj articulat, natural, și cu idei proprii, nu culese din tot felul de comentarii și cărți?
Luați exemplul marelui Creangă: creativitate, nu încărcarea memoriei cu texte care n-au nicio legătură cu interesul sau vârsta acestor adolescenți. Lăsați critica literară pentru academii, pentru cei cu barbă. Lăsați elevii să-și manifeste creativitatea.
Dar n-ai cu cine să discuți...
Despre Ion Creanga , putem discuta doar encomiastic , cu o anume sfiala care ne indruma spre infinit.El ramane unul dintre titani , alaturi de Caragiale ,Nichita , si Preda...
În loc să luăm spiritul lui bun și să-l oferim elevilor prin exerciții care să le dezvolte imaginația - cum încerca și marele povestitor - noi îi aruncăm de mici în oceanul mort al criticii literare, al disecției de text. Nu asta e esența lui Creangă și marea lui lecție. Imaginația, creativitatea sunt marile comori arătate de acest prolific povestitor, nu mizeriile pe care elevii sunt obligați să le înghită pentru a trece examenele. Creangă nu făcea cu copii critică literară. Creangă le spunea povești.
Ceea ce făcea Creangă se numește astăzi SCRIERE CREATIVĂ. Scria și el, scriau și elevii lui. Citeau cu voce tare în clasă, comentau liber - fără stupizenia metatextelor ontologice oniroco-liricoide ale criticii literare - interpretau scurte piese de teatru etc.
Ce făcea Creangă a fost o revoluție didactică. N-a fost doar un titan al literaturii, a fost și un pionier al învățământului. Și în zilele lui exista critică literară, dar a preferat să copilărească (el, om matur), să inventeze povești cu și pentru elevi.
Astăzi? Elevii sunt transformați în roboți, luând note pe tot felul de formule stupide pe care le vor uita în câțiva ani, dacă nu chiar mai repede.
Păcat că nu mai trăiește, le-ar fi zis ăstora vreo două, așa, din rărunchi! Că știa a le zice.
In cele din urma ca sa inchei . eu ma inchin in fata dl-ui Creanga, dupa dansul ramane ceva ...
Sa speram ca si dupa dumneavoastra ..
Putem gusta umorul omului Creangă, dar în 2023 (fapt real) se predă la ora de matematică: cu soluția greșită! Mai râdeți acum...
Problema ar trebui să fie că el a ajuns cumva mare academician și încă mai este azi. Știți de ce? Câți știm de ce? Vă închinați și în fața rușilor?