Foto Profimedia
După revoluție priveam cu groază și stupoare imaginile din orfelinatele României și ne spuneam că așa ceva nu mai trebuie să se întâmple niciodată...
...
Am câteva imagini în suflet dintr-o casă de copii din comunism. Nu mă întrebați de unde le am, dar vă spun cu certitudine că le am...
...Un copil în vârstă de vreo trei ani se ridică de pe scăunel fără a cere voie. Educatoarea aruncă spre el cu o legătură grea de chei și lovește chiar în mijlocul frunții, unde se cască o gaură. Toți ceilalți copiii amuțesc privind șuvoiul de sânge învolburat, care țâșnește ca atunci când tai gâtul unei găini. Copilul nu poate plânge. Sângele îi curge pe față orbindu-l. Educatoarea îl ia și îl duce la cabinetul medical. Explică că a căzut cu capul de un colț al mesei. Copilul e trimis la spital, pentru a-i fi cusută rana. Se întoarce în aceeași grupă, unde a fost lovit. Niciun copil nici măcar nu respiră, când doamna e nervoasă și ia cheile în mână...
...Orice copil de la preșcolari care vorbește în sala de mese primește una din două pedepse standard. E spânzurat în cuierul metalic de la ușă cu hainele de pe el. Îi ridică o educatoare toate hăinuțele de pe el, de la spate și cu ele îl spânzură de cuier. Stă acolo cu hainele devenite ștreang, sufocându-l de sub bărbie, până când termină ceilalți copii de mâncat. Dacă nu e dispusă educatoarea de o spânzurătoare există și altă formă de pedeapsă. Pedeapsa rușinii. Copilul e dezbrăcat în pielea goală, pus pe un scaun înalt în fața sălii de mese și expus tuturor copiilor ce urlă paroxistic: Rușine!
...O fetiță de la școlari se joacă rotindu-se în jurul unui copăcel. Trece directoarea. O vede. Țipă să vină la ea. Copilul vine. Directoarea îi prinde brațul de lângă umăr și o zgâlțâie cu toată puterea. O ceartă: De ce rupeai copacul!? Copilul nu răspunde. Doar se juca. Cum să rupă un copac!? Directoarea continuă să o zgâlțâie. Când i-a eliberat brațul avea pe el urme vineții-negre. Nu poate plânge. Își tot spune că nu rupea niciun copac, doar se juca... Dar pe directoare nu o interesa dacă ea rupea un copac sau nu, ci doar să își manifeste puterea...
...O fată nou venită nu știe că trebuie să meargă să pună masa, când îi este rândul. Educatoarea de serviciu pe unitate în cantina plină de copii o întreabă de ce nu a venit să pună masa, dar nu așteaptă răspunsul. Ia bolul cu borș din față și îl toarnă în capul fetei. Se scurg tăițeii și legumele prin păr și pe haine. Fata plânge cu hohote. Ceilalți copii șoptesc: E nouă! Educatoarea pare că regretă gestul și spune: Trebuia să spui că ești nouă! Fugi și te spală!
...Alta tot nou venită a rupt o foaie fără linii, pentru desen, din caietul de biologie și a desenat pe ea familia de acasă, ca să nu o uite sau poate de dor. Palma venită după ceafă i-a întunecat ochii cu care privea ca pe o icoană ceea ce a desenat. Nu a putut răspunde nimic la întrebarea: De ce ai rupt foaia?!
...O fetiță a intrat în bucătărie și a luat o felie de pâine. Vine cu ea în mână în sala de mese. Din urmă o ajunge o bucătăreasă. Țipă la ea că a furat felie de pâine, o ia, o ridică în aer și o trântește de cimentul sălii de mese. Copilul rămâne acolo inconștient, dar cu felia de pâine „furată” încă în mână...
...O fetiță face pipi în pat. Supraveghetoarea de noapte îi găsește cearceaful ud. Pentru asemenea faptă exista o pedeapsă standard: călcatul cu gheata încălțată pe degetele de la picioare. Copilul trage piciorul îngrozit. Supraveghetoarea țipă: Pune piciorul jos! Și calcă cu toată puterea. Nici nu vă puteți imagina cum dor degetele strivite între un bocanc și podea! Simți carnea făcându-se lavă. Simți oasele fragile pocnind prinse într-o menghină... E tortura supremă!
...
Există și o imagine „luminoasă” a acelor ani și zile. De ziua copilului, când veneau oficialitățile orașului sau mai marii zilelor de atunci, copiii erau puși să danseze și să cânte. Aud cântecul: „Toți copiii pământului / toți au dreptul la râs, mângâiere / la felia de pâine cu miere / toți copiii pământului.” Erau flămânzi, nu au mâncat niciodată pâine cu miere, dar cântau așa cum joacă maimuțele de la circ în fața dresorului cu biciul.
...
Cu toții am crezut că astea sunt ororile unei lumi apuse...
Au trecut 35 de ani.
Și apar imaginile groazei din aziluri. Bătrâni care și-au mâncat hainele de foame și au în stomac nasturi...
Suntem în democrație. Suntem cei mai credincioși din lume declarativ. Se revoltă unii împotriva Europei și neomarxiștilor, că ne distrug identitatea, valorile și credința. Priviți imaginile cu bătrânii din aziluri și întrebați-vă: Care credință?! Care valori?!
Nu ne distruge nimeni nimic și nu ne fură nimic. Dușmanul e în noi. Necredința e în noi.
Am citit că îi puneau pe bătrâni să danseze ca să primească mâncare și stomacul mi s-a revoltat de durere, de groază, de furie că lumea nu s-a schimbat prea mult, că au trecut atâția ani degeaba. Și în comunism și în democrație: homo homini lupus est.
...
Budăi - ministrul Muncii care vorbește de crezi că e portarul sau șoferul de la minister, nu însuși ministrul - joacă ping pong cu vinovăția cu președintele Consiliului Județean Ilfov. Imaculatul cuplu Firea-Pandele face istericale, că i-a pus cineva la îndoială imaginea de sfinți. Biserica se leapădă rapid de cuplul făcător de pelerinaje, semn că știe ceva...
Nicio demisie... Nicio lacrimă... Nicio părere de rău...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.